Cronici şi contraste

Sâmbătă. 1 iunie 2013. Bucureşti. Cronică sentimentală a unui oraş pragmatic. Sau cronică pragmatică a unui oraş sentimental. Acelaşi lucru! Joaca de-a antonimele şi de-a sinonimele se potriveşte perfect cu peisajul acestui Bucureşti contrastant de sâmbătă seara. Mirese multe la Arcul de Triumf, jucând o horă şi privind pe furiş spre ceas, aşteptând, probabil, revenirea la propria nuntă, pentru a putea tânji, mai apoi, la revenirea spre propria viaţă. Bulevarde aglomerate, în plină noapte, semafoare care durează întotdeauna prea mult şi care se fac întotdeauna roşii când ne e lumea mai dragă. Un parc Herăstrău luminat de paşi, prin întunericul care mişcă sfios frunzişul proaspăt înnverzit. Hoteluri cu nuntaşi pe holuri, cu oaspeţi entuziaşti care nu se mai regăsesc nici măcar în borderoul de la recepţie, cu oameni obosiţi care ies să ia o gură de aer în parcare, acolo unde nimeni nu le mai urmăreşte încruntarea, acolo unde nimeni nu le mai cere să danseze şi să uite de problemele de acasă.

Sâmbătă. 1 iunie 2013. Cronică dură a unui oraş sensibil. Sau cronică sensibilă a unui oraş dur. Acelaşi lucru! Multe maşini de Prahova aleargă de la un capăt al altuia al capitalei, claxonând, uneori nepotrivit, pe cei care le aruncă priviri întrebătoare. Nu mai înţeleg nimic. Ba înţeleg! Tocmai a câştigat Petrolul Ploieşti Cupa României, în faţa celor de la CFR Cluj. E normal ca, dintre toate numerele maşinilor care circulă pe străzi în noaptea asta, PH să aibă voie să facă mai multă gălăgie decât celelalte. Aş claxona şi eu, dar am număr de Bucureşti şi nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Le flutură fularele echipei preferate, aproape tuturor pe acelaşi geam, pe geamul din faţă-dreapta. Mi-s dragi şi mă şi intimidează cu mişcările lor dure, de învingători care nu mai ţin cont de nimic şi care parcurg cu o doză sporită de inconştienţă traseul către casă.

Bucureşti. 1 iunie 2013. Cronică tristă a unui oraş vesel. Sau cronică veselă a unui oraş trist. Acelaşi lucru! E prima noapte oficială de vară. E primul cer care aparţine oficial anotimpului pe care atât de mulţi îl iubesc şi-l cheamă, an de an. Şi, totuşi, mi-e urât prin oraş, mi-e urât prin casă, mi-e urât peste tot. Iar semafor roşu. Iar nuntaşi şi-n stânga şi-n dreapta. E sâmbăta papioanelor şi a mireselor care se lasă furate ca să poată trage un fum în linişte. Da, chiar aşa… O mireasă blonduţă şi puţin încercănată fumează cu pasiune în maşina de pe prima bandă, pe locul din faţă, cu rochia înghesuită şi cu cocul puţin ciufulit, cu geamul deschis larg şi cu ochii în camera de filmat din maşina alăturată care îi imortalizează aventura. Cei trei cu papion de pe trecerea de pietoni sunt deja obosiţi şi parcă-parcă nu s-ar mai întoarce la petrecerea care prea se prelungeşte. Verde semaforul. Pornim, şi eu şi nuntaşii. Ei spre Arcul de Triumf, unde horele continuă, unde fotografiile luminează cer şi noapte. Eu spre casă, ca să nu uit detalii şi ca să mă pot apuca să scriu o cronică exactă a unui oraş inexact. Sau o cronică inexactă a unui oraş exact. În fond, e acelaşi lucru…