Cum poți fura mirările unui câine

Există o ţară unde e noapte şi ziua şi noaptea. Țara se numeşte România. Există în ţara aceasta un loc unde umblă  pe străzi două feluri de haite de câini: câini sub formă de copii şi câini sub formă de... câini. Locul se numeşte Bucureşti. Nu le poartă, nici unora, nici altora, nimeni de grijă. Asta dacă e să vorbim de oameni. Altminteri, sunt şi copiii, şi câinii pe cele mai bune mâini. Ale mamelor eroine care sunt străzile!  Să mai fi trăit Ceauşescu le-ar conferit oficial acest titlu. Dar se descurcă şi fără. În mod normal, ar trebui ca măcar câinilor-copii să le asigure statul un viitor. Dar cât să poată şi el? Are pe cap haite de profitori sub formă de oameni importanţi şi copii de oameni importanţi.  Dar copiii-câini nu se plâng, iar câinii-câini, nici atât! Ei doar se miră, se uită la lumea din care nu fac parte şi-i caută inima cu rafale scurte de candoare. M-am încăpăţânat să trag cu urechea şi iată ce-am auzit:










   Sunt doar o parte din mirările cânelui-copil, pe care le-am furat fără ruşine, publicându-le sub semnătură proprie în romanul  .  Mă pun la dispoziţia organelor în drept, rugând să fiu cercetat pentru asta! Până atunci, însă, mă pun la dispoziţia cititorilor, pe care îi invit în ziua de 8 octombrie, ora 17, la Librăria Sadoveanu, din Capitală. Mă vor judeca, fără blândeţe, pesemne,  Dinu Săraru, Georgeta Munteanu, Dan Caragea, Cornel Ostahie, Ciprian Chirvasiu, Firiţă Carp şi Teodor Dună, omul care şi-a asumat, în numele editurii Tracus Arte, riscul de a-mi publica respectiva carte. Mă bizui pe prezenţa dumneavoastră.  Altfel cine să mă apere?!