Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poveştile despre războaiele daco-romane, aşa cum le-am auzit de la dascălii mei de istorie, nu mi-au aprins imaginaţia. Nişte relatări seci, condimentate cu suicidul lui Decebal, prezentat ca simbol al mândriei şi neatârnării neamului de la gurile Dunării. În rest, cifre şi clişee propagandistice. Citesc acum Memoriile lui Hadrian1 şi aflu că Dacia era o “ţară crâncenă”, de pildă. Sau că “Legiunile danubiene funcţionau cu precizia unei maşini de luptă de curând gresată; ele nu se asemănau câtuşi de puţin cu garnizoanele adormite pe care le cunoscusem în Spania; lucru mai important este că atenţia armatei a încetat să se mai concentreze asupra certurilor de palat pentru a se consacra problemelor de politică externă ale imperiului; trupele noastre nu ma erau o bandă de lictori gata să aclame sau să ucidă pe oricine le aţinea calea”.
Ei bine, pentru a cuceri tărâmul acesta liber, Hadrian a primit misiunea de a se pune în fruntea Legiunii Minervia – cea mai glorioasă dintre toate – şi de a distruge “ultimele întăriri ale inamicului în zona Porţile de Fier ale Transilvaniei. După încercuirea fortăreţei Sarmizegetusa, am intrat cu suita împăratului în sala subterană unde sfetnicii regelui Decebal se otrăviseră luând împreună ultima cină; de la Traian am primit însărcinarea să dau foc acelei ciudate grămezi de morţi”. Ce grozăvie trebuie să se fi întâmplat acolo, în ziua aceea !
De asemenea, Hadrian ne mai spune că “patru ani de rechiziţii oficiale au ruinat satele din spatele frontului; începând cu primele campanii dacice, pentru fiecare turmă de boi sau de oi capturată cu pompă de la inamic, am văzut nenumărate şiruri de vite smulse de la locuitori”. Ori că, în timpul acestor campanii, “Inamicul îşi ardea de vii prizonierii; noi am început să-i ucidem pe cei capturaţi, din lipsă de mijloace de transport cu care să-i expediem pe pieţele de sclavi de la Roma sau din Asia”. În războiul cu sarmaţii, una din căpetenii “ a urmat exemplul lui Decebal: a fost găsit mort în cortul lui de pâslă alături de nevestele sugrumate şi de un maldăr oribil format din copiii ucişi”.
Pentru a sărbători victoria, romanii au masacrat în capitala imperiului 12.000 de fiare aduse din Africa, iar 10.000 de gladiatori au fost “ omorâţi metodic”, ceea ce a transformat Roma într-un “loc blestemat al morţii”. “Războiul dacic (...) devenise pentru plebe un pretext de chefuri scăldate în vin, un triumf brutal în reluare. Iar miile de lingouri ale regelui Decebal au ajuns doar să acopere donaţiile făcute plebei, darurile militare, de care am avut şi eu parte, luxul nesăbuit al jocurilor precum şi cele dintâi investiţii ale marilor aventuri din Asia. (...) Câştigul provenit din război îl înghiţea din nou războiul”.
În cele din urmă, urmaşul lui Traian e convins “că nimicirea dacilor a fost aproape justificată: niciun şef de stat nu rabdă de bunăvoie existenţa unui inamic organizat, instalat la porţile sale. Dar prăbuşirea regatului lui Decebal a creat în acele regiuni o depresiune către care se revărsau sarmaţii; hoarde ieşite de nu ştii unde pustiau o ţară devastată de ani de războaie, arsă şi rearsă de noi şi în care insuficientelor noastre efective militare le lipseau punctele de sprijin; invadatorii mişunau ca viermii în cadavrul victoriilor dacice”.
Ca şi atunci, şi azi mişună pe aici invadatorii, ca viermii.
■ Tot din cartea aceasta tulburătoare, îl descopăr, fără retuşuri, şi pe Traian, care “îi detesta din instinct pe subalternii indispensabili”: “destul de puţin cultivat, avea pentru filosofi şi oameni de litere un respect înduioşător”, înzestrat cu o gândire simplă, “lipsită de coerenţă şi tocmai de aceea obscură”, militar genial, vizionar, curajos şi auster.
Un volum de memorii, iată, îmi oferă amănunte care mă ajută să-mi desluşesc astfel obârşia. Dacă le-aş fi ştiut din şcoală, din primele clase, poate că înţelegerea românismului meu ar fi arătat altfel. Fiindcă dacii îmi sunt înfăţişaţi de cuceritorul lor aşa cum erau în realitate: dârji, organizaţi, bogaţi şi mândri.
EPILOG
La câteva zile după alegerile prezidenţiale, Administraţia de la Washington şi-a trimis la Bucureşti doi obscuri lefegii, care nu aveau nimic din măreţia de odinioară a lui Hadrian. La aterizare, unul dintre trepăduşi a confirmat că “Democraţia este vie şi sănătoasă în România”. Urmaşii lui Decebal nu s-au sinucis, precum strămoşul lor şi nici nu şi-au sugrumat odraslele. Dimpotrivă, le-au trecut peste graniţă, să înveţe acolo corporatismul dezumanizant sau să deprindă meseria de slugă, iar ei s-au pus să-şi aplaude stăpânii, amăgindu-se că trăiesc într-o ţară, iar nu în colonie. Sărmanul Decebal, s-a mai otrăvit o dată...
_______________
(1) Marguerite Yourcenar
Citește pe Antena3.ro
