De 1 aprilie

De atâta refuz şi de atâta imposibil, am ajuns să tânjim după o glumă bună de 1 aprilie, o glumă care să aibă neapărat final fericit, aşa cum m-a învăţat pe mine tata să fac, când eram prea mică şi puteam cădea în tentaţia de a adresa prietenilor farse cu final trist. El mi-a spus, într-una dintre primăverile care ne-au îmbogăţit privirile, că pot păcăli pe oricine vreau, numai să am grijă să nu-i întristez pe cei din jur cu jocul meu ci, din contră, la final, când o să strig cu naivitate „păcăleală de 1 aprilie!”, să le smulg un zâmbet. Făceam împreună farse, chiar şi în ultimii ani, în care eu crescusem destul de mult cât să pot avea idei bune, ne aliam, şi ca doi copii aproape de aceeaşi vârstă, pe care vremurile nu păreau că-i pot învinge, dar şi ca doi oameni mari care aveau nevoie să uite, măcar pentru câteva clipe, că viaţa are atât de mult întuneric în structură. Îmi amintesc cu emoţie de acei ani, de complotul nostru tandru, de zâmbetele care umpleau sufrageria casei, de tata, de mine, de victimele farselor noastre inspirate, de scenariile pe care le gândeam, ca să fim cât mai credibili, de privirile noastre amuzate, care însoţeau discret decorul. Îmi amintesc cu lacrimi în ochi de nişte ani în care, şi pentru noi, 1 aprilie chiar era ziua păcălelilor, ziua glumelor bune cu final fericit şi a strategiilor şoptite.

Acum? Ce-a mai rămas? Am uneori, impresia că trăim un etern 1 aprilie, că suntem victimele unei lumi a păcălelilor cu deznodământ tragic, că nimic nu mai e serios în jurul nostru, că ni s-au înceţoşat privirile de atâta veste tristă, că, în ciuda faptului că unii spun că prea ne plângem, din păcate chiar avem de ce să ne plângem. O lume mizeră, o lume a interesului şi a ipocriziei, un tablou al realităţii care nu mai ţine cont de nici un fel de morală, de nici un fel de adevăr sau de speranţă. Cum să mai avem timp de bătrânele farse din anii copilăriei şi ai adolescenţei? Cine ne-ar mai lua acum în seamă, cu scenariile noastre naive cu tot, dacă pe lume lacrimile sunt singura certitudine? Şi, până la urmă, de ce am mai face glume celorlalţi, când îi ştim aşa de necăjiţi, când ne ştim şi pe noi aşa de îngânduraţi şi de încercănaţi de obositoarele lupte de fiecare zi cu supravieţuirea? Nu mai păcălim pe nimeni, deşi ne e dor de o păcăleală de modă veche, deşi aproape că am accepta să ni se livreze, prin curier rapid, câteva zâmbete de la celălalt capăt al oraşului sau al continentului, pe unde ştim că mai există oameni dragi cu gânduri curate. Dacă tot ce trăim acum, în zilele acestea de primăvară cu ger, e o glumă, regia ar putea să o dea de gol, până nu va fi prea târziu, până nu ne rătăcim de tot în negură. Dacă toată această mocirlă în care ne scufundă unii şi alţii este o păcăleală de 1 aprilie, să ne avertizaţi şi pe noi de acest adevăr, până nu va deveni inutilă orice fel de schimbare. Dacă tot acest haos cu care ne obişnuim fără să vrem este o farsă, mai dăm o dată ocazia responsabililor să ne mărturisească tot ce e de mărturisit. Doar aşa s-ar putea să li se ierte gluma cu final trist pe care ne-au alocat-o şi care, din păcate, le iese tot mai bine...