Despre aparenţe

NI SE ÎNTÎMPLĂ... ● După sufletul fiecăruia dintre noi
O cunoşti şi vrei să fii din ce în ce mai mult cu ea!

NI SE ÎNTÎMPLĂ... ● După sufletul fiecăruia dintre noi
O cunoşti şi vrei să fii din ce în ce mai mult cu ea!

Nu-ţi doreşti decît să fii din ce în ce mai mult în preajma ei, s-o simţi, s-o atingi... să fie a ta definitiv, şi dacă se poate cu acte în regulă, să aveţi casă, masă, pat, scaun, mobilă şi veselă, nu concepi viaţa decît cu ea de mînă, nu vrei s-o mai laşi nici o clipă, şi suferi enorm cînd lipseşte din preajma ta fie şi măcar pentru cîteva zile, ore, secunde... fără să ştii că din momentul acela începe depărtarea de ea... începutul sfîrşitului... (nu mă judeca prea aspru că ştiu ce spun, şi dacă eşti sincer cu mine pînă la capăt, îmi vei da dreptate). Aparent lucrurile se întîmplă cu bucurie, cu nebunia proprie tinereţii pe care o porţi pe umăr. Am aflat şi eu din viaţă, sau din ce am mai citit, cum că un copil cînd se naşte este atît de surprins de lumea în care tocmai a fost adus de părinţii lui, fără să-l întrebe dacă vrea să vină sau nu, încît plînge speriat, plînge disperat, plînge pur şi simplu, şi nimeni nu ştie de ce e atît de "nemulţumit" de propria venire pe lume! Nu vrei decît să ţi-l aduci acasă, să te bucuri de evoluţia lui, de prezenţa lui, de minunea pe care n-o poţi explica prea bine, dar de care nu poţi spune decît că Dumnezeu ţi l-a dăruit şi că eşti binecuvîntat, în rînd cu lumea, sînteţi o familie, vă uneşte sîngele din voi, vă îndrumă şi vă îndreaptă spre cîte un drum bine stabilit gîndurile din minţile voastre separate şi totuşi unite în acel tot unitar pe care-l percepi, dar din nou nu-l poţi explica, dar de care poţi eventual să te bucuri.... viaţa vă priveşte, fericirea vă priveşte, dragostea vă priveşte. Dar trec clipele, orele, zilele, anii... şi copilul se obişnuieşte cu noua dimensiune în care a fost adus, în care a ajuns, şi lucrurile pentru el prind contur, ştie ce i se cuvine, ştie ce e al lui, iar voi (noi), părinţii jucăm roluri bine scrise, bine regizate, prestabilite şi, paradoxal sau nu... parcă le-am visat să fie aşa, şi iată că acum ni se întîmplă! Aparent toate ni se întîmplă după sufletul, mintea şi simţirea fiecăruia dintre noi, neştiind dacă trebuie să mulţumeşti cuiva de ceea ce ţi se întîmplă, sau că ţi se cuvin pur şi simplu pentru că ţi-ai dorit, ţi-ai dorit atît de mult!... Şi cînd îţi doreşti ceva atît de mult, nu se poate decît să ţi se întîmple... nu poate fi altfel... (unde am mai auzit eu asta...?) ...lucrurile se repetă cu mai toţi dintre noi, invariabil, la fel, la indigo... doar că peisajul şi ambientul e diferit, de la om la om, de la familie la familie, de la "alb-negru" la "color", de la "gol" la "prea plin", de la simpla necesitate la bogăţie inutilă, "bunăstare" deşănţată, agoniseala nesimţită, bani, avere, opulenţă... şi atunci nu mai vezi cînd răsare soarele... că eşti mereu pe drum, nu mai ai timp s-o asculţi pe ea, să-ţi auzi gîndurile şoptite de sufletul din tine pe care l-ai primit ca pe un dar fără de preţ, dar pentru un timp atît de limitat... bine limitat! Aparent, totul se întîmplă pentru că tu eşti deosebit, eşti priceput în a strînge sume de bani, bani de pus unul peste celălalt, castele, domenii, metale foarte preţioase, pietre preţioase de pus la copil pe chiloţei, pe încălţări, pe haine, pe pernă... pe suflet, făra a observa că nu-i mai laşi loc de nimic, de absolut nimic, nu mai e loc de suflet, de durere, de simţire, de privit în jos, de nădăjduit în sus... şi crucea nu mai e un semn de făcut cu discreţie şi cu lacrimă, ci doar un obiect strălucitor şi mare, ataşat de cîte un lanţ greu de aur... pus la gît pentru a atîrna pe un piept în care de mult nu mai bate o inimă... ci doar o parte a corpului tău, care cînd te doare, crezi că-l poţi vindeca cu medicamente!
...Aparent sîntem diferiţi... în realitate nimeni nu se ridică nici măcar cu un milimetru peste măsura lui!
(poate continua)... sau nu!