Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ştie că va muri. Doar se află în plină executare a pedepsei la care a fost condamnat, iar aceasta este pedeapsa capitală! Plăteşte pentru singura greşeală făcută de-a lungul unei existenţe de câteva sute de ani: s-a încăpăţânat să prindă aceste vremuri! Ar fi putut alege, în oricare din veacurile trecute, o moarte eroică. I-au stat la îndemână câteva războaie, dar el s-a folosit de puţinii bărbaţi care i s-au mai întors de pe front pentru a o lua de la capăt. Putea profita de holeră, foamete, colectivizare şi alte molime ce s-au abătut asupra lui, dar n-a făcut-o, ţinându-se cu dinţii de viaţă, cu dinţii de lapte ai copiilor care se tot năşteau, împingându-l întruna spre viitor. Până într-o zi când s-au făcut mari cântecele de leagăn de pe vremuri, apoi au îmbătrânit, ajungând cântece de înmormântare. Ar fi trebuit să apară cântece noi, ca să le ia locul, dar n-au mai apărut. Aşa a început sfârşitul.
Să fi fost vorba despre un om, ar fi putut să vadă singur cum îi moare mai întâi o mână, după care mâna cealaltă şi picioarele, apoi cum îl părăsesc vorbirea, auzul, bătăile inimii. Ochii i s-ar fi păstrat vii până în ultima clipă, ca să se poată uita pe săturate la spectacolul morţii sale, fiindcă uitatul face parte, împreună cu moartea, din pedeapsă. De aceea şi are atât de mulţi ochi, că nu este om, că nu este un singur om, mai precis, ci toţi oamenii din casele ce-au rămas acum goale. Cu ochii acestora se uită satul meu la zilele pe care le mai are de murit. Era să zic de trăit, dar viaţa lui s-a îngropat toată în trecut, o dată cu oamenii îngropaţi în cimitir.
Poţi auzi, în unele nopţi cum vorbesc casele între ele. Au vocea celor care le-au locuit.
Ce mai faci, dadă?, o întreabă cu vocea Leanei casa lui Niculae Budirincă pe cea a lui Marin Buturugă, care răspunde cu vocea Lisandrei: Ce să fac? Umbră pământului! Asta e tot ceea ce mi-a mai rămas de făcut!
Leana era mai bătrână ca Lisandra, invers decât casele ce le-au împrumutat vocile, d-aia îi zice prima casă “dadă” celei de-a doua, aşa cum casa lui Ghidoveţ îi zice “tuşă” casei lui Curcănete, pe motiv că e zidită mai încoace decât ea, chit că Ioana, cu glasul căreia vorbeşte, era cu mult mai mare de ani ca Foarea, care trăise în casa de peste drum.
Dacă eşti foarte atent, auzi pereţii aceleiaşi case stând de vorbă între ei. Sau ferestrele întrebând uşile de ce au amuţit de atât timp. Dintre toate, cel mai greu de îndurat sunt conversaţiile fotografiilor de pe pereţi. Pentru că în ele sunt înşişi cei care-au dispărut. Este viaţa lor din vremea când viitorul era încă departe.
A venit primăvara, şi satul meu îşi contemplă cu ochii înfriguraţi de uimire propria execuţie. Singurul ce l-ar mai putea salva e Dumnezeu. Dacă s-ar lăsa convins să iasă niţeluş din biserică şi să semene pe uliţele aproape pustii râsul câtorva copii!
