Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a cutremurat pământul de s-a răsucit şi cheia în broască. La ora 9, cam în fiecare seară, Toma Caragiu, însoţit de un amic de taifas, îşi plimba căţelul de la Universitate până la Cişmigiu. În seara de 4 martie a anului blestemat 1977, a venit la uşa marelul actor cel mai bun prieten al lui, Alexandru Bocăneţ, marele regizor al spectacolelor de televiziune. Locuia cu un etaj mai sus în blocul de la coada calului statuii lui Mihai Viteazul de la Universitate. I-a făcut o propunere, să renunţe în acea seară la obiceiul plimbării căţelului şi să depene amintiri în casă, lângă aburii unei cafele. Şi atunci a început să se zgâlţâie bezmetic pământul. A apărut a doua idee neinspirată după aceea a renunţării la tabietul de a face plimbarea pe jos cu câinele în lesă. Panicaţi peste poate, marele actor şi îndrăgitul regizor au ieşit în fugă pe scara blocului. I-au găsit după câteva zile sub muntele de dărâmături, ţinându-se de mână. În sufrageria apartamentului lui Caragiu, doar tencuiala a avut câteva crăpături, iar căţelul urla de frică, fără să fie vătămat în vreun fel. De altfel, specialiştii îi sfătuiesc pe oameni ca în caz de cutremur în nici un caz să nu iasă pe scările blocurilor, unde este cel mai expus loc la surpări şi unde moartea face ravagii. Umblă legenda prin Bucureşti că zile şi nopţi colegii de teatru ai lui Caragiu, în frunte cu Ion Besoiu, dar şi oameni obişnuiţi, iubitori de arta inegalabilă a lui Tomiţă au scurmat cu unghiile în muntele de dărâmături, sperând că îi vor găsi pe Caragiu şi pe Bocăneţ răniţi, dar în viaţă. Mai spune gura târgului că cineva foarte apropiat lui Caragiu ţipa de disperare să i se găsească cutia cu bijuterii, stârnind oprobiul zecilor de oameni care mutau bucăţile de beton strigând tot timpul: “Tomiţă, Tomiţă!” S-a cutremurat pământul de s-a răsucit şi cheia în broască. Valorosul romancier Alexandru Ivasiuc, în acea seară de martie a poftit să mănânce o savarină şi un cataif. Fiindcă afară era plăcut, adia un zefir prevestitor de primăvară, s-a dus la cofetăria Scala. A apucat să plătească prăjiturile, a ieşit pe uşa cofetăriei şi, păşind pe trotuar, i-au căzut în cap două balcoane şi faţada blocului de la cofetăria Scala. Abia a mai fost recunoscut. Medicul legist povestea că a rămas uluit observând un zâmbet pe partea de jos a feţei scriitorului, care în zona de sus nu mai exista. În ultima secundă de viaţă să se fi mirat romancierul Ivasiuc de capcana vicleană pe care i-o întinsese destinul? Pentru că şi în acest caz, acasă la Ivasiuc nu s-au produs stricăciuni de la cutremur. Dacă ar fi rămas în biroul lui ar mai fi putut scrie încă multe romane.
Într-una din călătoriile mele prin ţară am avut ocazia ca în comuna Dragoslavele, dominată de monumentala mănăstire s-o întâlnesc pe sora romancierului Alexandru Ivasiuc. Nu putea nici după ani lungi să conceapă că fratele ei a fost omorât de un parapet de balcon, înălţându-se la cer în plină putere în mână cu un carton cu prăjituri. Vara, Alexandru Ivasiuc venea la sora lui în binecuvântata Moldovă şi scria. Mi-a arătat sora camera din care, parcă cu câteva minute înainte, ieşise romancierul. Lângă biroul unde a creat romanele apreciate se aflau încă papucii, halatul şi un stilou cu jumătate de rezervor plin cu cerneală. Probabil că undeva în văzduh Alexandru Ivasiuc zboară şi acum cu păsările care i-au dat titlul romanului lui de cel mai mare succes.
S-a cutremurat pământul de s-a răsucit cheia în broască. În fiecare român, într-un colţişor al pieptului, sună de departe vocea pătrunzătoare a Doinei Badea. “Ploaia şi noi” aducea sentimente calde în fiecare spectacol. Modestă, nevrând să şocheze, marea voce a muzicii uşoare avea câte un surâs pentru orice trecător de pe un trotuar românesc. Nu se îmbrăca fistichiu, nu vroia să accelereze maşini scumpe, ea era Doina Badea, o româncă majestuoasă dăruită cântului, acceptând invitaţia la spectacole fără fasoane şi fără pretenţii aberante de bani. Şi-a dorit totdeauna o iubire frumoasă, o avea alături de soţul ei, iar muzele ei, clipă de clipă, erau cei doi copii. Tocmai coborâse din bloc, făcuse doi paşi pe trotuar când o presimţire uluitoare a tras-o de mânecă cum că pruncii ei vor muri. Fără ea. Şi această premoniţie, pe care numai iubirea de mamă o poate naşte, a întors-o din drum şi, Doina Badea, fără un scop anume, fără să-şi fi uitat ceva în hol, s-a întors în apartament. Şi atunci s-a zdruncinat România, s-au zdruncinat destinele a mii de oameni. A murit Doina Badea sub dărămâturi, strângându-şi la piept cei doi copii, pe care vocea ei de neuitat şi pasiunea aducătoare de bucurii spectatorilor nu au fost pavăză in calea torentului de beton iscat de absurdul orei 21:20, din seara cu adiere neputincioasă de zefir din 4 martie.
S-a cutremurat pământul de s-a răsucit cheia în broască. Au murit peste 1000 de oameni. Potopul de cărămizi şi grinzi i-a aruncat în mormânt. Puţini au supravieţuit miraculos, cu o fărâmă de aer şi cu multă încredere în soldaţii şi cetăţenii obişnuiţi care se luptau cu dărâmăturile pentru a găsi oameni în viaţă. Un tânăr a supravieţuit 5 zile. Adevăraţi eroi s-au căţărat pe grinzile în balans ale clădirilor sfărâmate pentru că se auzea câte o voce slabă cerând ajutor.
Pe Calea Victoriei, vis-a vis de Athenee Palace, în blocul în care era celebra cofetărie Nestor şi-a găsit sfârşitul, luptând eroic pentru o altă viaţă în primejdie, unul din şefii cascadorilor lui Sergiu Nicolaescu şi Soby Cseh. Atlet perfect, Tudor Stavru făcea minuni în cascadele din filmele de acţiune. A încercat să salveze o tânără, prinsă între două ziduri jumătate spulberate, păşind într-un echilibru de acrobat pe o grindă care se balansa. Bucata de beton nu i-a dat nici o şansă. Şi salvatorul s-a prăbuşit în gol.
S-a cutremurat pământul de s-a răsucit cheia în broască.
Citește pe Antena3.ro
