Reprezentantul oficial al Franţei la funeraliile fostului preşedinte al Venezuelei a spus că lumea ar trăi mai bine dacă ar avea mai mulţi dictatori ca Chavez. Declaraţia ministrului francez i-a surprins pe observatorii de la distanţă ai realităţilor Americii Latine care l-au catalogat simplist drept dictator pe Chavez, dar face să stârnească şi mai mult interes faţă de realizările sociale din perioada ultimilor zece ani, în care sărăcia a fost redusă în Venezuela de la 20,3% din populaţie la 7%. Modelul societăţii bolivariene, în care profiturile din exploatarea ţiţeiului au fost dirijate pentru programele sociale, stârneşte interes în multe ţări ale lumii şi admiraţie în America Latina. În acest sens, declaraţia ministrului francez, care l-a repezentat pe preşedintele Hollande, are suportul milioanelor de oameni din categoriile defavorizate care au ieşit din mizeria la care păreau condamnaţi pe vecie.
Poate fi modelul exportat? În cei 13 ani cât s-a aflat la putere Chavez, compania naţională de petrol a transferat 123,7 miliarde de dolari pentru finanţarea programelor sociale. Doar într-un singur an, 2011, această companie a vărsat în acest scop 39,6 miliarde dolari – mai mult decât alocă Brazilia pentru un program similar (Bursa familiei), dar cu o populaţie de şase ori mai mare ca a Venezuelei. Deci, programul poate fi susţinut cu resurse financiare uriaşe, bazate pe resurse naturale însemnate. Sunt şi multe critici ale acestei “politizări a mizeriei”, cum o numea un biografal lui Chavez, dar, la fel de adevărat, trecerea unei părţi substanţiale a populaţiei din zona excluziunii sociale la apartenenţa unei democraţii directe, participative, care asigură accesul la educaţie, asistenţă sanitară şi exprimare cetăţenească explică largul suport popular al regimului. Chavez nu a venit la putere printr-un puci militar – pe care l-a ratat, ci prin alegeri democratice. Şi-a înnoit mandatul de trei ori şi, dacă nu intervenea suspecta îmbolnăvire, se putea menţine mulţi ani în fruntea Venezuelei. Drepturile omului nu au fost alterate, dialogul cu opoziţia a funcţionat, aşa încât Chavez nu se încadrează în accepţiunea de dictator. În schimb, omul nostru, Băsescu Traian, este apelat, tot mai des, cu titulatura de Diktator. Nu-i convine, o respinge spunând că într-o dictatură nu poate fi un şef atât de criticat. Uită însă atacurile directe la adresa presei, stipulată în strategia de securitate ca un pericol la siguranţa naţională. Nu recunoaşte presiunile economice, folosirea serviciilor secrete în lupta cu vectorii de opinie critici cu regimul lui. În anii de după 2004, împotriva adversarilor politici a asmuţit haita de instituţii opresive sub masca luptei anticorupţie. Adrian Năstase este în puşcărie, alţi adversari sunt urmăriţi penal. DNA practică ascultări ilegale, imunitatea diplomatică este nesocotită. Băsescu a cerut miercuri în Parlament demisia unor miniştri (!); vrea să impună regulamente scrise la Cotroceni pentru Cameră şi Senat; vrea să forţeze “îngheţarea” băsiştilor pe funcţiile de la CSM, Parchete, Curtea Constituţională. Iată câteva diferenţe dintre “dictatorul” Chavez, plâns de sute de milioane de oameni, şi “Diktatorul Băsescu”, care plânge singur.