Dacă cineva pleacă din România 10 ani, când revine observă că se întoarce într-o lume bolnavă. Iar dacă stăm bine să ne gândim cât de mult bun simţ exista în urmă cu 10-15 ani, se poate trage concluzia că fiecare partid ajuns la putere a fost mai nesimţit decât celălalt. Din acest motiv, figuri precum Adrian Năstase sau Călin Popescu Tăriceanu ne dau acum impresia că ar fi puncte luminoase pe eşicherul politic. Deşi în timpul mandatelor lor au pus pe piaţă mesaje nocive cum ar fi acela că economia duduie sau că lipsa de reforme e o formă de ajutor social. Ceea ce înseamnă că în societatea românească putem vorbi de degenerare. Nesimţirea a evoluat mandat cu mandat, partid cu partid, şi - ceea ce-i mai grav - a făcut prozeliţi. De fapt, pe seama prozelitismului, nesimţirea a crescut cu viteză de ciupercă nebună. Şi cât de contagioasă este se vede... în trafic.
Aşadar cine e plecat departe, când revine observă o societate alienată. Iar guvernările considerate vicioase la momentul plecării sale devin modele, ceea ce-i măreşte deruta. Dar alături de aceste două exemple ce arată accentuarea gradului de decădere există şi un al treilea: calitatea mass-media. Presa ar trebui să fie o tribună de la care se vehiculează idei ce contribuie la educarea societăţii. Din păcate însă, în loc să se bată în argumente, ziariştii vântură “prefabricate” pe care le aruncă indiferent de ceea ce se discută în societate. Acesta este, fără îndoială, un exerciţiu de îndoctrinare. Şi astfel ajungem să vorbim din ce în ce mai mult de propagandă, nu de presă. Totuşi spălarea pe creier poate prinde într-un singur caz, dacă ia locul culturii. De aceea puneau naziştii la loc de cinste spusele unui personaj dintr-o dramă a lui Hanns Johst: “Când aud de cultură, îmi vine să pun mâna pe pistol”. Spre disperarea unui alt german, filosoful Immanuel Kant, care zicea că “un popor fără cultură e uşor de manipulat”.
Dar iată ceea ce ne poate salva de degenerare: cultura. Fiindcă altfel ajungem să strigăm “Huo!” înainte să ascultăm opinia celuilalt.