Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oricate straduinti ar dovedi psihiatrii, nebuniile se inmultesc mai repede decat putinta medicilor de a le numara si defini. Dificultatile pleaca si de la faptul ca ticnelile, la cei mai multi oameni, vin si se duc. Mintea le calca stramb un timp si ori se fac brusc bine, ori scapa de o tampeala si dau in alta. Intr-o vara, copil fiind, am petrecut cateva saptamani in casa unei rubedenii din imediata vecinatate a unui strand. Un vecin, care avea picup si un singur disc al Romicai Puceanu, si-l punea, ca sa ma exprim stiintific, aleatoriu. Nu conta la ce ora din zi, daca ploua sau daca era zapuseala, din curtea de alaturi incepea sa bubuie un difuzor spanzurat intr-un pom. Si, timp de trei minute, cat dura inregistrarea, tot cartierul o asculta pe Romica lalaind singurul ei cantec de pe disc, 'Dor de mama'. Nimeni nu stia ce-l motiva pe acel vecin sa asculte, uneori de sapte, opt ori la rand, funerarul 'Dor de mama', iar alteori o data la doua, trei ceasuri. Nimeni nu stia cand avea sa dea nebunul drumul la picap, sa-si amelioreze, ca si cand ar fi luat un hap dat de doctor, nevoia clinica de a asculta la infinit aceeasi si aceiasi melodie.
Se intampla ca niste zile la rand sa para ca a ostenit sau ca a renuntat si, dintr-odata, fara nici o legatura cu nimic din ce ar fi putut avea vreo legatura cu vremea, cu circumstantele ori cu starea de spirit a cartierului, din difuzorul urcat in varful prunului, sa-si inceapa lamentatia de bodega Puceanca. Jalea ii urca parca din rarunchi si avea in ea ceva ultimativ. Iti venea sa intepenesti acolo unde te gaseai. Imaginati-va situatia: toti stiam ca va fi, dar cand si de ce, era un mister. Putea sa dureze toata vara, dar putea sa sfarseasca la fel de inexplicabil, ca in ziua in care a inceput.
Vecinul era un ins ursuz, despre care toata lumea spunea ca nu e recomandabil sa-l starnesti. Tot ce se tinea de damblaua aceea a lui avea dimensiunea si absurdul fatalitatii. A fost reclamat la Militie, dar degeaba. Militianul chemat in fata portii, in timp ce din curtea vecinului Romica isi inalta spre tarii vaitatul in cel mai strangulat mod de a le zice din gura tiganeste, a ascultat sa se termine inregistrarea si a cugetat: 'Ti se rupe inima, domnule!'. Pai, i-am zis noi, dementul a pus cantecul asta de sute de ori. O sa vedem, o sa analizam, a mai zis militianul, vadit marcat de un dor personal de mama si dus a fost.
In vara urmatoare, am petrecut o parte din vacanta tot la doi pasi de strand, in casa rudelor. Uitasem de isteria declansata cu un an in urma de discul tiganului, insa locurile, prunul cel mare de dincolo de gard si o idee de neimplinire, ce plutea discret, dar staruitor peste tot cartierul ma faceau sa cred ca uitasem ceva important si ca nu voi sti niciodata ce. Abia la plecare mi-am adus aminte de vaitatul fara capat al Romicai. I-am intrebat pe ai mei ce s-a mai intamplat, cum l-au potolit pe vecin. S-au uitat unii la altii, fapt ce voia sa insemne ca nu intelegeau ce intreb. Ceea ce pentru mine fusese un absurd general, pentru ei era inca o garantie a normalitatii.
Citește pe Antena3.ro
