x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Dor de mamă, cu Romica Puceanu

Dor de mamă, cu Romica Puceanu

de Tudor Octavian    |    19 Iul 2011   •   21:00

Oricate straduinti ar dovedi psi­hia­trii, nebuniile se inmultesc mai re­pede decat putinta medicilor de a le numara si defini. Dificultatile pleaca si de la faptul ca ticnelile, la cei mai multi oameni, vin si se duc. Min­tea le calca stramb un timp si ori se fac brusc bine, ori scapa de o tampeala si dau in alta. Intr-o va­ra, copil fiind, am petrecut ca­te­va saptamani in casa unei rubede­nii din imediata vecinatate a unui strand. Un vecin, care avea picup si un singur disc al Romicai Pu­cea­nu, si-l punea, ca sa ma exprim stiintific, aleatoriu. Nu conta la ce ora din zi, daca ploua sau daca era zapuseala, din curtea de alaturi in­cepea sa bubuie un difuzor span­zu­rat intr-un pom. Si, timp de trei mi­nute, cat dura inregistrarea, tot cartierul o asculta pe Romica la­la­ind singurul ei cantec de pe disc, 'Dor de mama'. Nimeni nu stia ce-l motiva pe acel vecin sa ascul­te, uneori de sapte, opt ori la rand, funerarul 'Dor de mama', iar alteori o data la doua, trei ceasuri. Nimeni nu stia cand avea sa dea nebunul drumul la picap, sa-si amelioreze, ca si cand ar fi luat un hap dat de doctor, nevoia clinica de a asculta la infinit aceeasi si aceiasi melodie.

Se intampla ca niste zile la rand sa para ca a ostenit sau ca a renuntat si, dintr-odata, fara nici o legatura cu nimic din ce ar fi putut avea vreo legatura cu vremea, cu circumstantele ori cu sta­rea de spi­rit a cartierului, din difuzorul urcat in varful prunului, sa-si inceapa lamentatia de bodega Puceanca. Jalea ii urca parca din rarunchi si avea in ea ceva ultimativ. Iti ve­nea sa intepenesti acolo unde te ga­seai. Imaginati-va situatia: toti sti­am ca va fi, dar cand si de ce, era un mister. Putea sa dureze toata vara, dar putea sa sfarseasca la fel de inexpli­cabil, ca in ziua in care a inceput.

Vecinul era un ins ursuz, des­pre care toata lumea spunea ca nu e re­comandabil sa-l star­nesti. Tot ce se tinea de damblaua aceea a lui avea dimensiunea si absurdul fata­li­­tatii. A fost reclamat la Mi­li­tie, dar degeaba. Mi­li­tia­nul chemat in fata portii, in timp ce din curtea ve­cinului Romica isi inalta spre tarii vaitatul in cel mai strangulat mod de a le zice din gura tiganeste, a ascultat sa se termine inregistrarea si a cugetat: 'Ti se rupe ini­ma, domnule!'. Pai, i-am zis noi, dementul a pus can­te­cul asta de sute de ori. O sa vedem, o sa anali­za­m, a mai zis militianul, vadit marcat de un dor personal de mama si dus a fost.

In vara urmatoare, am petrecut o parte din vacanta tot la doi pasi de strand, in casa rudelor. Uitasem de isteria declansata cu un an in urma de discul tiganului, insa lo­cu­rile, prunul cel mare de din­colo de gard si o idee de ne­im­pli­­nire, ce plutea discret, dar staruitor pes­te tot cartierul ma fa­ceau sa cred ca uitasem ceva im­por­tant si ca nu voi sti niciodata ce. Abia la ple­care mi-am adus amin­te de vai­ta­tul fara capat al Ro­mi­cai. I-am in­trebat pe ai mei ce s-a mai in­tam­plat, cum l-au potolit pe vecin. S-au uitat unii la altii, fapt ce voia sa insemne ca nu intelegeau ce intreb. Ceea ce pentru mine fusese un absurd general, pentru ei era inca o garantie a normalitatii.

×
Subiecte în articol: editorial