Duminici nehotărâte

Duminici de ploaie şi de nehotărâre în Bucureştii aceştia care nu ne mai îngână de multă vreme paşii, gândurile, dorurile şi nenorocul. Întuneric de zi, într-un oraş care arată, uneori, ca o capitală proaspăt abandonată, ca un loc al despărţirilor definitive şi al lacrimilor ascunse în reverul hainelor de iarnă. Se termină iarna, se anunţă primăveri la fel de ezitante ca sentimentele noastre, a chiriaşilor de la ultimul etaj al aşteptării, ştirile se amestecă haotic pe nişte ecrane mult prea depărtate de privirile nepăsătoare ale unor spectatori plictisiţi şi obosiţi de atâtea schimbări. Încep premiile Oscar, se termină selecţia naţională Eurovision, Papa a dat ultima binecuvântare, la fotbal începem să arătăm din nou că România există, am câştigat de curând un mare premiu şi în domeniul cinematografic, Ursul de Aur încă străluceşte într-o vitrină pe care nu mai reuşim să o apreciem la adevărata valoare. Chiar nu ştiu de ce nu mai putem să ne bucurăm, de ce nu ne mai pasă nici măcar de noi, nici măcar de suferinţele sau reuşitele noastre. Duminci de ploaie şi de nehotărâre în oraşul care se presupune că ar trebui să fie viu, să ţină cât mai sus ştacheta, să lumineze restul ţării şi să cuprindă, într-o singură îmbrăţişare, adevărurile care ne stau pe conştiinţe, realităţile de plan secund care nu ne lasă nici să abandonăm lupta, dar nici să avansăm cu toate motoarele pornite, cu toate sentimentele rostite şi cu toate deciziile calculate din vreme. Străzile au încă gust de iarnă, un anotimp celebru ne-a intrat în oase, cu tot cu frig, cu tot cu viscol, cu tot cu dor şi cu tot cu lacrimă, noi suntem, oricât ar vrea meteorologii să ne mintă, ai iernii şi ai albului său, noi cităm din versurile marilor ninsori şi din oglindirea micilor revederi, noi n-avem cum să luăm în braţe nici un fel de primăvară, nu acum, când cerul nu s-a limpezit de tot de îngheţ, nu acum, când trotuarele încă păstrează un strop din urmele de tractor pe care le-am desenat în zăpada proaspătă, ca nişte copii fericiţi care mai ştiu să bucure de lucrurile simple atunci când nu vede nimeni altcineva această bucurie, atunci când nu pândeşte nici un fel de curios reacţia de dincolo de fereastră. Duminci de ploaie şi de nehotărâre în inimile noastre enervant de suspicioase, duminici tocmai bune pentru un adio rostit perfect, pentru încă vreo două cuvinte rostite imperfect, într-o limbă română armonioasă şi tandră, într-un alfabet pe care numai noi putem să-l traducem mai departe celor care vor veni să ne cunoască povestea. Vreme de poezie fără rimă şi de pictură fără subiect, în Bucureştii care nu mai ştiu să se bucure deodată cu noi, care nu mai ştiu nici să ne acompanieze plânsul. Secundare absurde ascultă pe la uşi, căutând o primăvară care, până la urmă, va veni şi ne va face, pentru câteva luni sau pentru câteva minute, să uităm, sau măcar să ne amăgim că am uitat, de marele viscol şi de muzica sa, de anotimpul străzilor cu sens unic, pe care nimeni, niciodată, nu va reuşi să ni le scoată de tot din biografie.