Dumnezeu merge şi cu elicopterul

Dumnezeu lucreaza prin oameni, dar intotdeauna in comuniune cu liberul lor arbitru sau, mai romaneste spus, cu libera lor alegere. Cu gandul, cu vorba sau cu fapta, omul alege sa exprime binele sau raul, sa-l aduca pe Dumnezeu in manifestare ori sa manifeste impulsurile urii si ale ratacirii. O povestioara pe care toata lumea o stie descrie puterea de alegere a omului intr-un mod care merita retinut; vin inundatii mari intr-o regiune, si un om cre­dincios gaseste ca a venit momentul sa astepte ajutorul lui Dumnezeu. Apa creste, vine o barca sa-l salveze, dar el alege sa ramana langa casa lui. "Il astept pe Dumnezeu sa ma salveze", pretinde omul, iar apele cresc si ajung pana la streasina casei. Vine o salupa, vine apoi si-un elicopter, dar omul continua sa-l astepte pe Dumnezeu. Apele invulburate nu iarta, asa ca omul a murit inecat. Ajuns la poarta Raiului, suparat pentru situatia sa, omul a intrebat de ce Dumnezeu n-a venit sa-l ajute? Iar sfantul care pazea treburile Raiului i-a raspuns linistit: "Omule, ti-am trimis barca, ti-am trimis salupa, ti-am trimis si elicopterul; uite asa a venit Dumnezeu, dar tu nu l-ai recunoscut".

Dumnezeu lucreaza prin oameni si, adesea, ne trimite si noua cate-o barca, o salupa sau un elicopter, doar ca, la fel ca omul din poveste, strambam nemultumi­ti din nas, fiindca nu-l putem re­cunoaste pe cel care lucreaza prin oameni. Pe de alta parte, nu ne amintim (oare de ce?) ca alegerea, deopotriva aceea de a lucra pentru Dumnezeu, deci in ajutorul celorlalti, cat si de a recunoaste lucrarea facuta pentru noi prin altii, este in responsabilitatea noastra. Libertatea de a alege daca facem bine sau rau, daca prin noi lucreaza lumina sau intunericul are nevoie sa ne fie cunoscuta, caci fara aceasta cunoastere ne putem ra­taci. Vom crede ca Dumnezeu sa­de pe un tron aurit al cerurilor si abia asteapta sa ne arunce in Iad cand pacatuim sau, la fel ca omul din poveste, il vom astepta cu ochii atintiti intr-o directie gresita. Mai avem si a treia varianta, si anume aceea sa credem ca Dumnezeu nu exista, in vreme ce el ne priveste in fiecare zi din ochii oamenilor care ne inconjoara, cum priveste singur si neinteles prin propriii nostri ochi. In orice om care ne ajuta, in orice fiinta care ne da o floare sau ne imbratiseaza cu bucurie, in orice om inspirat, al­truist si binevoitor se ascunde bu­na­vointa divina, manifestata prin el. Din cand in cand, fiecare dintre noi asculta glasul divin si lucreaza la indemnul lui. Din cand in cand, fiecare fiinta raspunde gratiei, ce curge prin gandul sau si prin inima sa, dar si prin faptele sale. Dar nu-i indeajuns sa se intample doar din cand in cand pentru ca lumea noastra sa devina lumea pe care ne-o dorim. Dumnezeu ne bate la usa, uneori imbracat in uniforma de postas sau in chipul unui copil. Dumnezeu ne priveste uneori cu ochii omului de langa noi, fie el un iubit, un parinte, un sef sau un simplu trecator. Sa ne ascutim urechile si sa ne largim pupilele pentru a-l recunoaste in ceilalti si, mai ales, pentru a ne aduce aminte ca fiecare alegere a noastra slujeste o putere, fie una intunecata, fie una luminoasa. Cui ii slujim? Noi alegem. Asta-i cunoasterea simpla, dar atat de necesara in viata de zi cu zi, care ne poate transforma in instrumente ale Gratiei in aceasta viata, caci este cunoasterea faptului ca nu suntem niciodata singuri, dar – daca alegem – Dumnezeu ne ingaduie orice.