x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

El Zorab

0
Autor: Florin Condurateanu 06 Aug 2020 - 07:30
El Zorab


„La paşa vine un arab/Cu ochii stinşi, cu graiul slab./«Sunt, paşă, neam de beduin/Şi de la Bab-el-Manteb vin/Să vând pe El-Zorab»”! Tuturor ne-a marcat copilăria povestea calului şi a omului care l-a crescut, încheiată cu sângele animalului superb, fala arabului sărac, o poveste dăruită neamului de un mare român George Coşbuc. Se discută azi cu frenezie de maşini strălucitoare, de trenuri ca săgeţile în viteză, dar nu mai pomeneşte nimeni că, până acum un secol şi ceva, drumurile noastre prin căile prăfuite sau tăpşanele cu iarbă, pe dealuri şi văgăuni, le făceau oamenii în şaua cailor. Sute de kilometri în galop, terminate cu aburii ce ieşeau din prietenul alergător al omului, mulţumit cu o dezmierdare pe coama udă de sudoare. Iar la mâgâierea călăreţului, calul răspundea cu freamătul drăgăstos al nărilor. Calul, de milenii mijlocul de călătorie al omului, slujitorul fidel şi credincios, aducea şi măreţie stăpânului din şa. „Dă-mi bani pe cal că sunt sărac/Dă-mi bani, dacă-l găseşti pe plac. (…) Cuprinde gâtul lui plângând/Şi-n aspra-i coamă îngropând/Obrajii palizi: «Pui de leu,/Suspină trist. Odorul meu,/Tu ştii că eu te vând! (…) Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,/Dar fără cal eu ce să fac? Dă-mi calul înapoi! (…) El scoate grabnic un pumnal/Și-un val de sânge, roşu val/De sânge cald a izvorât/Din nobil-încomatul gât/Şi cade mortul cal. (…) Şi-arabul, în genunchi plecat,/Sărută sângele-nchegat. (…) «Te-or răzbuna copiii mei!/Și-acum mă taie, dacă vrei,/Și-aruncă-mă la câini!»”. Haiducii, justiţiarii români din filme se impuneau din şaua cailor, în basmele copilăriei Făt Frumos îşi hrănea armăsarul nedezlipit de el cu o tavă plină de jeratic. Povestea Florin Piersic că armăsarul lui din Pintea Haiducul, Şaptecai, Mărgelatu, se lipise cu sufletul de el, iar actorul îşi făcuse din credinciosul cal o rudă, care nu trădează. A aflat că bidiviul lui din filme a îmbătrânit, e orb într-un grajd de la Sâmbăta. Când a intrat Piersic în grajd, de la mulţi metri calul bătrân l-a recunoscut după miros şi a început să necheze bucuros, mângâindu-l pe actor cu capul. Povestea Sergiu Nicolaescu cum, obosit şi nedormit, a alunecat în beznă pe nişte scări şi şi-a rupt mâna. Avea dreapta în ghips, şi-a legat braţul de sabie ca să filmeze un atac al cavaleriei în Mihai Viteazul: „Dacă se speria calul de bubuituri şi cădea cu mine, n-aveam cu ce mână să mă proptesc în pământ atenuând rostogolirea, dar armăsarul a simţit pericolul meu şi nu s-a speriat de fumul şi bubuiturile scenei de bătălie!”. 

 


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de