Fac ce vor, dar ştiu ce fac?

De ce-i dobânda atât de mare când una dintre cele mai importante măsuri anticriză e să te duci cu dobânda în jos, se întreabă politicienii la tv. Şi, mai ales, de ce are România cea mai mare dobândă din UE?

Nu ştiu dacă oamenii politici îşi dau seama, dar supun atenţiei publicului o problemă ruptă din context: România nu e doar "campioană" la dobânzi în UE, ci şi la inflaţie. Iar o relaxare "dramatică" a dobânzii de politică monetară, cu două-trei puncte procentuale, ar duce la stagflaţie - după cum avertiza economistul-şef al BNR - "cea mai negativă situaţie posibilă", în care inflaţia, recesiunea şi şomajul survin simultan.

Un răspuns mai pe înţelesul politicienilor nedumeriţi ar fi acela că ţările din zona euro au redus dobânda-cheie la 1%, nu pentru că "aşa trebuie", ci fiindcă s-a putut. Ele nu se bat cu stagflaţia, ci cu deflaţia - micşorarea preţurilor, ca urmare a reducerii consumului -, ceea ce le permite să scadă dobânzile. Şi BNR a dat în jos dobânda de politică monetară de la 10% la 9,5%, dar băncile aproape că n-au reacţionat. Dacă ar fi făcut-o, şi-ar fi alungat clienţii.

Iar dacă politicienii tot nu-şi explică de ce sunt dobânzile mari, ar trebui să se uite la Statele Unite, care, deşi au un deficit bugetar de 13% din PIB, nu de 5% ca la noi, reuşesc să-l finanţeze. De ce ei se pot împrumuta la dobânzi de 0,25%, iar noi avem dificultăţi la 11,25%? Fiindcă investitorii şi cei care economisesc au încredere în politica economică a Guvernului. Cabinetul Boc putea şi el să risipească neîncrederea dacă ar fi venit cu un plan care să convingă companiile că îşi vor relua ciclul de afaceri, "schemă" pe seama căreia ar fi început şi bugetul să încaseze venituri. Numai că în circumstanţele în care conducătorii noştri nu posedă spirit antreprenorial, singura măsură anticriză menită să aducă bani a fost împrumutul de la FMI şi UE.

Acum haideţi să eliminăm o confuzie. A fi contabil, nu e totuna cu a fi antreprenor. Una e să construieşti un buget asumând nişte venituri la întâmplare, pe baza "opisului" de anul trecut, şi alta e să ai o strategie care să ţină cont de reducerea "business"-ului, a puterii de cumpărare, a lichidităţii, şi să iei măsuri pentru a repune mediul economic pe linia de plutire. Contabilitatea are "defectul" că nu percepe riscurile, ci doar le constată. Asta face ca programul "Prima Casă" să le "garanteze" băncilor succesul, dar fără să ia în calcul că împrumuturile ipotecare au reprezentat principalul element de risc care le-a dus la blocaj.

În situaţia în care "business"-ul nu generează noi resurse, băncile nu sunt de blamat că încearcă să supravieţuiască "ţinând" cât mai mult de banii pe care i-a economisit societatea din activitatea anterioară. Guvernul ar putea crea premise pentru reluarea ciclul de afaceri, dar pentru asta ar trebui să rişte primul. El refuză însă să plătească dobânzi "în linie" cu băncile pentru a atrage masiv resurse pe care apoi să le cheltuiască, spunând că înţelegerea cu FMI îl va ajuta să ieftinească împrumuturile. Dacă ar şti ce a semnat cu Fondul, ar vedea că a negociat să facă rost de nişte bani, nu să revigoreze creşterea economică şi, implicit, încasarea de venituri la buget.

Pentru politicienii care se tot întreabă de ce nu micşorează şi la noi dobânzile, mesajul este clar: Să le scadă ei, dacă ştiu cum! Dar asta cu precizarea că reducerea dobânzilor nu se poate face dând o lege, aşa cum au propus să se stabilească cursul de schimb, prin vot în Parlament.