Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ediția nu este însoțită de aparat critico-istoric. S-a procedat conform dorinței lui Heidegger de a nu se lipi nimic de scrierile sale. Gânditorul a și stabilit ca șirul volumelor să se încheie cu Caietele Negre (Schwarze Hefte). Desigur, după ce se vor fi tipărit și alte inedite. Bunăoară, în 1989, s-a publicat cartea Contribuții la filosofie (Beiträge zur Philosophie, 1939), socotită a doua scriere majoră a sa, după Ființă și timp (Sein und Zeit, 1927). S-au tipărit și alte scrieri interbelice.
Volumul 9 al Caietelor Negre este identic cu volumul 102, care încheie ediția amintită. După acest volum din Gesamtausgabe, este limpede că ne aflăm în fața uneia dintre cele mai ample opere de autor individual din cultura umanității.
D. D. Roșca încheia traducerea în română a Științei logicii a lui Hegel și ne spunea, studenților care eram, între altele, că este cea mai voluminoasă scriere a filosofiei mondiale. Când însă am inaugurat cursurile de filosofie contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai”, a trebuit să le spun studenților că Învățătura științei (Wissenschaftslehre), scrierea tipărită în patru volume, pe două mii de pagini, a lui Bernard Bolzano, o întrece. Azi este clar că cele nouă volume din Caietele negre (tipărite între 2014-2021) fac din această scriere (elaborată între 1931-1971, însumând cam 3.000 de pagini) scrierea cea mai voluminoasă a filosofiei dintotdeauna.
În 1975, când l-am văzut pe Heidegger în curtea casei sale din Freiburg im Breisgau, concentrat pe o carte, sub bătaia blândului soare de toamnă al Pădurii Negre, eram avid să simt locul și să văd omul care crease filosofia „ființării specific umane (Dasein)”. Nu-mi închipuiam că tocmai predase la arhivele din Marbach manuscrisul Caietelor negre. O știa vag doar asistentul privat.
Abia la izbucnirea „cutremurului” ocazionat de citirea manuscrisului am început să parcurg Caietele negre (devenite publice începând cu 2014). Rezultat sunt și analize din volumele mele (Un cutremur în filosofie, Revers,Craiova, 2019; Filosofi și teologi actuali, Meteor Press, București, 2019; și Heidegger, Creator, Brașov, 2021) în care am considerat scrieri de până la volumul 101 din Gesamtausgabe, care este, de fapt, volumul 8 al Caietelor negre.
Acum, după ce am parcurs volumul final al ambelor șiruri de volume (102, respectiv 9), îmi este clar că se verifică ceea ce am scris. Heidegger a fost, la un moment dat, incontestabil, unul dintre avocații național-socialismului lui Hitler. Triunghiul personalităților socotite extraordinare, dar „demonice” ale Europei acelui timp îl include, alături de Ernst Jünger și Carl Schmitt. Formatul lor aparte a ajuns să servească la un moment dat o politică a distrugerii. Filosofia lui Heidegger nu se reduce, însă, la această postură funestă. Ea atinsese anvergura mondială înainte de 1933 și nu s-a redus nici un moment la avocatură partizană.
În opinia mea, ajungând la propria filosofie – chestionabilă, ca orice creație umană – Heidegger a dat una dintre operele de referință ale epocii. A lăsat însă și un dosar confuz. De pildă, a vrut o Germanie la vârful culturii mondiale, dar nu a agreat democratizarea. A spus mereu că nu are ceva cu evreii ca persoane, dar a creditat Mein Kampf-ul lui Hitler. A cedat folclorului antisemit, dar amantele sale cunoscute erau evreice. Și la șaptezeci de ani îi trimitea Hannei Arendt poezii, după ce o asigurase, deja la începutul anilor treizeci, că iubirea lor nu are a face cu originea etnică. Personalități evreiești care aveau să devină de prim plan în lume au studiat la Heidegger, dar, ca rector, chema studenții să-l voteze pe Führer. Nu a contestat Holocaustul (Shoah), dar nu și l-a asumat, deși istoriografia germană adusese probe definitive ale acestei tragedii fără seamăn.
Citește pe Antena3.ro
Dincolo de evidentele sale erori, în parte și recunoscute, nimeni din generația sa nu-l concurează însă ca rezonanță a ideilor. Ulterior, abia John Dewey și Habermas i-au atins anvergura.
Profesionalismul lui Heidegger rămâne impresionant și în volumul final al ediției. Ceea ce Heidegger a pus pe frontispiciul Caietelor negre – formula lui Leibniz: „Cine mă cunoaște numai din publicațiile mele nu mă cunoaște” – se confirmă. Caietele negre sunt însemnări, elaborate extrem de îngrijit și sistematic, care secondează scrierile notorii cu numeroase precizări. Nu se mai poate vorbi de Heidegger fără a stăpâni Caietele negre!
Cu volumul al nouălea, Caietele negre vin cel mai mult spre epoca în care trăim. Titlul volumului este Vorläufiges I-IV (Schwarze Hefte 1963-1970), unele fragmente par însă din 1973. Volumul conține privirea pe care un gânditor o aruncă asupra operei sale, care a răscolit mințile timpului, și, mai ales, asupra unei epoci. Heidegger a captat crizele timpului său – crize care, cel puțin în parte, nici astăzi nu au trecut în muzeu. În orice caz, filosofia lui participă la forma mentis a contemporaneității. Nu ajungi azi la vreun adevăr ignorând ce au gândit alții și nici citindu-i în fugă sau cunoscându-i din auzite.
Heidegger era conștient de ponderea operei sale. El și speculează asupra semnificației „lăsământului (Nachlass)”, prin care înțelege inclusiv „ceva care îi lasă în urmă pe contemporani” (GA 102, p.14).
Și volumul al nouălea al Caietelor negre (care este și volumul 102 al Gesamtausgabe!) conține precizări ale lui Heidegger în raport cu „provocări” ce veneau din partea interpretărilor pe care opera sa le cunoștea și dinspre evoluția filosofiei postbelice. Nu este spațiu aici pentru a da seama de toate, dar de ele va trebui ținut cont.
În fapt, tema istorialității vieții umane, profilată de apostolul Pavel, ce urcă în tradiția filosofiei prin Vico, Kant, Herder, Hegel, Schelling și Dilthey, apoi prin Cohen, Rickert, Husserl și contemporanii lor, este și a lui Heidegger. În plus, implicarea sa în politica anilor treizeci și faptul că a trebuit să o plătească cu scoaterea din universitate și atacuri nesfârșite, l-au făcut mai sensibil la ceea ce se petrecea în jur. Așadar, ce ne spune Heidegger despre lumea ce avea să vină?
Prima și perpetua sa observație este aceea că s-a intrat într-o epocă a superficialității. „Se vrea mereu să se asculte noul, căci ceea ce este vechi nu a fost pătruns suficient” (GA 102, p.11). Ca efect general, nu „ființa”din lume contează, ci convențiile vieții din modernitatea târzie.
Heidegger acuză faptul că în cugetare domină „logistica și savantlâcul filologico-istoric”. „Apar cărți după cărți, dar nicăieri, fie și numai pe șaizeci de pagini, nu s-ar aduce autentica neliniște în gândire (Denken)”(GA 102, p.14). S-a și ajuns la „manipularea” unei pretinse superiorități față de tradiție. Se vrea „depășirea” întrebării privitoare la ființă (Seinsfrage) prin ocolirea ei. „Se vorbește abuziv acum de speranță, dar nu se observă că aceasta este doar reversul angoasei insuportabile” (GA 102,p.65). Realitățile nu sunt așa cum par. Prin toate se confirmă din plin că „răul maxim ce poate fi întâlnit de gândire este ca aceasta să fie chemată să se adapteze timpului” (GA 102, p.215). Operăm cu multe informații astăzi, numai că „informația este exactă, dar nu este adevărată” (GA102,p.46). Pentru a ajunge la adevăr mai este mult de făcut.
Heidegger a întâmpinat cu nemulțumire comentariile cu privire la relațiile sale cu național-socialismul. El scrie în volumul final al Caietelor negre că s-a distanțat de regimul lui Hitler nu doar după 1945, prin scris și acțiune, ci deja înainte de prăbușirea regimului, prin acțiune – retragerea din funcția de rector în 1934 și neparticiparea la predarea funcției fiind probe.
Mai este un aspect, adaugă Heidegger. În Discursul rectoral (1933) a vorbit de „prestația cunoașterii (Wissendienst) „ca datorie a universității, pentru ca apoi să fie acuzat vehement că degradează știința punând-o în serviciul politicii. Or, astăzi, argumentează Heidegger, se vorbește de „politica științei (Wissenschaftspolitik)”, el rămânând însă atacat.
Nici comentariile apărute la valorificarea vederilor sale nu l-au mulțumit pe Heidegger. El reacționează și la deviza „a gândi cu Heidegger contra lui Heidegger (mit Heidegger gegen Heidegger denken)” pe care, în 1953, pe atunci foarte tânărul Habermas a pus-o pe tapet, când Heidegger a tipărit fără modificări Introducerea sa în metafizică din 1934, în care a vorbit de „măreția istorică” a lui 1933. El propune formula „a gândi contra lui Heidegger ... spre Heidegger” (GA 102, p.53).
În volumul final al Caietelor negre, Heidegger cere lecturi atente ale scrierilor sale. Ceea ce el a numit un fel de „situare disponibilă” în cunoaștere și în viață, care transformă realitatea în obiect de prelucrat, Ge-stell-ul, nu determină orice considerare a naturii. În fond, este de pus întrebarea: „care este și de unde deschiderea domeniului obiectivării uniforme a naturii și capacitatea de a produce (Machbarkeit) a mașinii”, care oferă „șansa de comandă (Bestellbarkeit)” peste realitatea din fața noastră? (GA 102, p.213). Răspunsul său este că orizontul „eficienței” leagă cele trei – fizica modernă, tehnica, Ge-stell-ul.
Omul a ajuns între timp, scrie Heidegger, în mâna „biofizicii” (G.A 102, p.215) – ceea ce înseamnă că esența sa este concepută ca animal capabil de dezvoltare, înțeleasă ca nelimitată „autoinstituire”. Se ignoră orizontul alternativ, încât „ultima întrebare adresată de gândire ei înseși” ar trebui să fie „de unde vine tăcerea gândirii” (GA 102,p.88), care s-ar petrece în lumea de azi.
Mai mult decât în alte volume ale lui Heidegger în ultimul volum găsim reacții la filosofii rivale. El respinge explicit teza lui Wittgenstein – unde nu este răspuns, nu este întrebare – spunând că nu totul în cunoaștere se bazează pe întrebare (GA 102,p.71). Heidegger respinge de plano orice pozitivism, susținând că „pozitivismul de orice fel își întemeiază puterea și capacitatea de impresionare pe uitarea ființei” (GA 102,p.78). Or, el se opune tocmai acestei „uitări”. Nu sunt pesimist, precizează Heidegger (GA 102, p.201), doar „privesc în ceea ce este”. Heidegger privește cu interes „renașterea lui Hegel”, dar atrage atenția că celebra dialectică nu se înțelege dacă este despărțită de „metafizica creștin-teologică” (GA 102,p.140, 144, 193, 230) a lui Hegel.
Societatea modernă târzie a atras o caracterizare integral critică din partea lui Heidegger. „Societatea industrială modernă:
Pe de altă parte, intelectualii își epuizează energiile în teme ale luptei cu trecutul, luată de unii ca singura luptă a vieții (GA102,p.26). Ce înseamnă acum „intelectual” a arătat George Braque – nu cultivarea „gândirii”, ci „cult al imaginii” și omisiune a esențialului.
Teza lui Heidegger este aceea că umanitatea a intrat în epoca în care „se stăpânește tehnica pe drumul și cu mijloacele unei totale îngenuncheri sub Ge-stell”(GA102, p.33). În jur, proliferează entuziasmul și supunerea la imperative în ultimă analiză doar tehnice. Amenințarea cu arme atomice stă peste toate, iar toți, toate puterile nucleare, conlucrează la „o distrugere a lumii (Weltzerstörung)” (GA 102, 33-34). Deocamdată, are loc o „pustiire a lumii sub Ge-stell, care nu mai permite vreo creștere a
Epoca este, însă, esențial, „epoca uitării ființei”. Are loc „împlinirea metafizicii (die Vollendung der Metaphysik)” și realizarea felului de a gândi, inspirat de cunoașterea modernă (GA 102, p.209-210). Lumea este aparent a înstăpânirii omului asupra împrejurărilor vieții, dar, în fapt, oamenii au devenit servitorii unui fel de a gândi și al produselor sale pe care nu le mai controlează.
Cultura epocii este ținta unor observații severe din partea lui Heidegger. Mentalitatea bazată pe imagine infuzează orice. Se trăiește sub „teroarea mediilor de informare în masă”, care modifică toate criteriile, cu o „cultură a televiziunii”, care „discreditează osteneala gândirii” (GA102,p.26). Se evoluează spre lipsa de răspundere a scrisului (GA102, p.33). Avansează continuu „nivelarea lumii și a oamenilor” (GA102,p.54). Orizontul vieții se închide în dreptul a ceea ce este.
Instituțiile nu mai sunt conform sensului lor. „Universitățile au devenit deja obiect al organizării sociologice a unei
Soluția nu vine dinspre tehnologie. „Deoarece gândirea tehnică stăpânește toate științele și acestea viața cotidiană, nu este de așteptat ca această reprezentare tehnică să ajungă până acolo încât să privească propriul tehnicii însăși” (GA102,p.64). Nu putem nici reveni la natură, căci natura este „natură schimbată, nu physis” (GA102,p.229), cum ne-a obișnuit cultura clasică. Soluția nu poate începe altfel decât cu restabilirea „reflecției” (GA102,p.129) ce-și adaugă o dimensiune nouă – cea „a scoaterii din ascundere a ființei”. Acesta este numit de Heidegger „evenimentul” istoriei (GA102,p.61-62) și socotit accesibil doar hermeneuticii (GA102,p.309).
În volumul a nouălea al Caietelor negre Heidegger ia ca premisă ceea ce a scris Nietzsche – „Europa este o lume în declin. Democrația este forma de declin a statului”( Nietzsche, Werke, XIII, 1903, p.362). Opinia sa din anii șaizeci era că s-a ajuns în momentul în care trebuie reflectat responsabil la ceea ce se petrece (GA102,p.46). „Politețe în loc de politică (Politesse statt Politik)” (GA102, p.303) este deviza sa.
„Pasul înapoi” (GA102,217; 351-352), dublat de un „nou început”, constituie soluția lui Heidegger la încheierea Caietelor negre și, de fapt, a operei sale. El susține că „tehnica modernă este o însărcinare din partea Creației, cum ne învață Biblia: faceți-vă stăpânii Pământului” (GA102, p.87). Heidegger preconizează un „alt început (andere Anfang)”. El se și vede înaintemergător când speculează asupra numelui său: „Heid-egger: unul care, păgân (Heide), întâlnește un câmp necultivat și o grapă. Dar, o lungă perioadă de timp, grapa trebuie să lase să meargă înainte un plug prin câmpuri de piatră“ (GA 97, 62). Privirea aceasta de sine este întărită de articolul atașat Caietelor negre, sub o metaforă inspirată tot de lucrarea pământului – Brazde (Furchen) – și axat pe tema „deosebirii (Unterschied)” (GA102,p.375). Este vorba de „brazde în limbă” pentru a înainta apoi spre „deosebirile” vieții și ale lumii și pentru a pregăti „ființarea umană (Dasein)” și a recrea istoria. „Noul început” este chemat să restabilească „deosebirile”.
Putem avea o părere sau alta, dar ideea Dasein-ului și cea a Ge-stell-ului au schimbat cugetarea asupra lumii, care este în mare și lumea zilelor noastre. Heidegger susținea, contra superficialismului,că trebuie mers în adâncimea lucrurilor. Fără a putea intra aici în detalii, aș spune că nu avem, însă, altă adâncime decât oamenii pe care-i întâlnim, cu vederile, organizările și activitățile lor. Heidegger susține că acești oameni sunt într-o criză gravă, care îi dezorientează. Pe bună dreptate, el înfige sonda adânc – în dreptul recuperării „ființei (Sein) și a „ființării specific umane (Dasein)”.
Cu răspunsurile lui Heidegger ne întâlnim în realitatea vieții - cum ne întâlnim de fapt, ca oameni, cu sondele marilor filosofii! Numai că, după părerea mea, abia de aici, din ceea ce este, va trebui începută apropierea „ființei”. În ceea ce mă privește, caut să fac față tulburătoarelor întrebări ce se ivesc cu o filosofie a reproducerii sociale și culturale a „ființării specific umane (Dasein)”, pe temelia dată de conjuncția naturii și civilizației, filosofie axată pe diferențierea acțiunilor și cunoștințelor și folosirea lor reflexivă. În acest fel, cred eu, se poate gândi „cu Heidegger împotriva lui Heidegger”, și, de ce nu, „contra lui Heidegger”, cum propune chiar el, intrând însă mai precis și altfel în problemele pe care le-a pus. (Din volumul Andrei Marga, Filosofia lumii actuale, în pregătire)
