Horcăitul sacadat al mineritului

Subiect obsesiv şi tragic al ulti­me­lor două zile, explozia de la Petrila a mai trecut (deocamdată) 12 suflete în lumea drep­ţilor. Listele celor care şi-au pierdut vieţile în accidentele din exploatările miniere din România se lungesc de la an la an. În urma acestora rămân familii distruse, pe care toată "lumea bună" se grăbeşte să le compătimească public şi să le asigure cu falsitatea speci­fică de tot sprijinul viitor, o zonă care se depopulează şi o industrie care agonizează.

Dramatismul pierderii de vieţi omeneşti e îngroşat de edi­ţiile speciale şi de spectaculoasele transmisii live ale televizi­unilor, cu reporteri indignaţi şi vedete mustrătoare, care trasează sentinţe de înfierare în aşteptarea nomina­lizărilor la premiile anuale ale asociaţiilor profesionale. Ştiu că sună îngrozitor de cinic, dar, pentru televi­ziuni, un week-end fără ştiri spectaculoase e realmente "salvat" de sângele oameni­lor îngropaţi de vii. La spectacolul grotesc contribuie vârtos specia hidoasă a şacalilor politici de campanie, atraşi la groa­pa comună, deopotrivă, de mirosul sângelui şiroind şi de becurile calde ale camerelor de luat vederi. România trebuie să treacă periodic prin câte o tragedie ca să se constate public şi să admită – musai la televizor – că mineritul e-n comă. Clasa politică, în ansamblul ei, nu are nici pute­rea, nici interesul să recunoască faptul că această industrie – simplist vorbind, generatoare de curent electric şi căldură – îşi trăieşte urât sfârşitul. Dat fiind că eu nu candidez, îmi permit s-o scriu apăsat: în urma înţelegerilor semnate cu organismele financiare internaţionale, mineritul din Ro­mâ­nia va trage obloanele şi va pune lacătul. Doar că n-o face brusc, ci agonizează de ani de zile şi va mai horcăi sacadat încă vreo câţiva.

Fiindcă nişte "creiere luminate" au decis că minerii noştri-s nerentabili (în esenţă, cam nici unii pe planeta Pământ nu sunt, dar subita rigoare financiară-i priveşte doar pe cei mici), iar politicienii români sunt nişte cârpe de şters pe jos în faţa birocraţilor internaţio­nali, o activitate care odinioară a ridicat multe regiuni şi a ţinut economia-n spate se împu­ţi­n­ează treptat până la dispariţia definitivă. Neferoasele-s aproape rezolvate, huila se va mai extrage (din ce în ce mai sporadic) până cam prin 2012, lignitul ce-o s-o mai ducă (pro­babil) o perioadă mai lungă. Asta e marea şi deloc filo­so­fi­ca explicaţie a lipsei de siguranţă-n exploatare, asta nu vor să recu­noască toţi ipocriţii care se-nvârt în jurul cozii pe sti­clă. Ce păcatele mele să descopere – în plus faţă de ceea ce ştiu deja şi ţin ascuns sub covoarele lor pufoase – şeful statului, juma’ de guvern şi toate comisiile de anchetă care s-au paraşutat grămadă în Valea Jiului? Că făloasa economie ro­mâ­nească, pe care cică o invidiază omologii vestici ai premi­e­rului, nu vrea şi acum nici nu poate să mai subvenţioneze mineritul? Că redu­cerile de alocări bugetare vizează mai ales investiţiile? Că vieţile oamenilor şi viitorul zonei s-au jucat de mult (în pierdere) la ruleta iresponsabilităţii lor politice?