În firea lucrurilor

Când eşti foarte tânăr, nimic, nu te atinge prea mult. Sângele tău clocoteşte de parcă ar vrea să-ţi iasă şi să afle despre ce ţi-ar mai putea aduce în drumul său către inima ta!

Aşa trebuie să fie - toate trec în viteză ameţitoare

Când eşti foarte tânăr, nimic, nu te atinge prea mult. Sângele tău clocoteşte de parcă ar vrea să-ţi iasă şi să afle despre ce ţi-ar mai putea aduce în drumul său către inima ta!

Era o vreme când nu făceai nimic fără ştirea părinţilor, fără a cere voie, fără a primi încuviinţare. Ei bine, atunci aveai impresia că vei trăi la infinit, că vei rămâne veşnic tânăr, nu aveai nici chef, nici timp să te gândeşti la cei mai în vârstă, vedeai clar cum se ofileşte sau cum se modifică forma corpului lor şi erai atât de sigur pe tine cum că toate se întâmplă din lipsa exerciţiilor fizice, din cauză că ei nu merg frate la sală, că nu au “grijă” de ei... şi că tu nu vei ajunge niciodată să arăţi aşa. Nu, nu te preocupa gândul că vei îmbătrâni şi tu şi că într-o zi vei muri. Nu stă în firea lucrurilor să te gândeşti atunci la aşa ceva. Pe urmă, fără voia ta te îndepărtezi de părinţi, şi ei simt cum le aluneci printre degete. Nu că ţi-ai dori, dar aşa stă în firea lucrurilor! Vrei să fii mai mult cu prietenii tăi, mai târziu vrei să fii cu ea, între patru pereţi, începi să-ţi faci vise, pe unele le pui în practică. Brusc îţi dai seama că părinţii înţeleg din ce în ce mai greu, reacţionează mai lent, iar tu nu poţi avea răbdare cu ei chiar dacă uneori îţi pare rău. Nu ai timp deloc să le observi tristeţea, dar ei se bucură ori de câte ori suni măcar la săptămână sau chiar la o lună! Şi apoi stă în firea lucrurilor să îi surprinzi când mai vii pe la ei în vizită, cum privesc stând lipiţi unul de altul, fotografii de când erai tu mic, fotografii pe care tu nu prea ai chef să le revezi! Dimineaţa, când te uiţi în oglindă, eşti mulţumit de ce vezi, părul creşte des, nici urmă de cute, riduri, grăsime pe la şolduri sau pe abdomen... ce mai, eşti ok, eşti cool, eşti tânăr!

De suflet. Ştii când începe să-ţi dea viaţa de gândit? Atunci când a apărut în viaţa ta, în viaţa voastră, propriul copil, când realizezi că e parte din partea ta, suflet din sufletul tău şi-al ei şi atunci când se uită prima oară adânc (atât cât poate el de adânc să se uite), în ochii tăi, şi tu te sfârşeşti de duioşie, de bucurie şi de iubire.

Simţi că eşti buricul pământului, că sigur cu tine începe o lume, alta decât cea de până atunci, că al tău e cel mai frumos şi mai deştept... apoi stă în firea lucrurilor să-l înscrii la un instrument (de regulă la pian), pentru ca apoi să renunţi, să-l meditezi la matematică, să-l dai să înveţe limbi străine de mic... şi nu vrei decât să crească deştept, sănătos şi frumos!... şi el creşte, creşte, şi uşor uşor vezi cum la rândul lui începe într-o bună zi să-ţi alunece printre degete! Şi într-o bună zi te surprinzi cum stai undeva, pe o terasă, la discuţii serioase cu copilul tău (acum trecut chiar de vremea adolescenţei)... Îţi povesteşte, tu îl asculţi şi te miri de cât de mult a evoluat, cât de frumos a crescut, cât de limpede vede el lucrurile faţă de tine, tu cel care odată erai capul trebii şi credeai că aşa va fi mereu...

Lumină....Trec toate, trec într-o viteză ameţitoare şi nu ai ca explicaţie pertinentă decât că aşa trebuie să fie... că aşa e în firea lucrurilor să fie...

Aseară am intrat în pădure şi am îmbrăţişat un copac! Îmi place să simt vibraţia pozitivă a pădurii. Acolo e Dumnezeu şi dacă închizi ochii şi priveşti în sus, printre crengi, ai putea să vezi Lumina, să simţi sigur puterea astrelor... coboară-ţi apoi privirea spre pământ cu iubire şi cu umilinţă, umilinţa poate veni din credinţa ta, aşa cum ea poate veni şi din imensa ta dragoste pentru viaţă!