Învăţământul scump

Nu devii pianist dacă n-ai pian. Cei care iau lecţii de pian numai în şcoală ajung mari pianişti doar prin excepţie.  Şanse cu adevărat au doar copiii crescuţi cu pianul în casă, astfel ca in­stru­­mentul să devină totuna cu fiinţa lor. Şi nu crescuţi cu orice pian, ci cu unul de cea mai bună condiţie, altfel spus cu un pian scump. Scumpi sunt şi profesorii care dau lecţii acasă. De aceea nu se cunosc mari pianişti por­niţi din clasele de jos. Interpreţi de jazz, da, muzicieni care câş­ti­gă o pâine cântând la pian, da, însă celebrităţi de concert, în filamornicile de rang mare, nu. Cos­turile învăţământului artistic sunt cele mai mari în toate siste­mele didactice, iar garanţiile de calitate măsurate. O catedră de canto, care dă numai corişti, nu-i niciunde în lume un exemplu de învăţământ performant.

Una dintre amăgirile învăţă­mântului egalitarist comunist a fost prioritatea talentului în in­sti­­tutele de artă. Vorbesc de o amă­gire, întrucât nimeni nu plea­că la drum fluturând talentul ca pe un steag. În multe arte, profesorilor le trebuie un timp bun până să aibă garanţia talentului la studenţii lor. Un învă­ţă­mânt artistic cu vocaţia performanţei se leapădă în doi, trei ani de studenţii care consumă dintr-o investiţie mare, dar anunţă o carieră modestă. Un pianist de restaurant, cu burse de studii la conservatoare de clasă, oricât de în­cân­taţi ar fi clienţii de prestaţia lui, nu justi­fică bugetul pentru for­ma­ţie. În multe ţări, structura învă­ţă­mân­tului artistic nu seamănă prin nimic cu aceea a învăţă­mân­tului nostru universitar sau politeh­nic. La noi, deosebirile sunt mai multe ca asemănările.

Aşa-numita cultură generală parazitează programa de specia­li­tate până în absurd. Facultăţile noastre de jurnalism n-au nici un profesor care, prin scrisul său în publicaţii de ţinută şi prin pres­tigiul în profesia de gazetar să-i motiveze pe studenţi într-o direcţie performantă. Practic, cea mai năpăstuită disciplină, în toate şcolile de jurnalism, e cea de tehnica redactării şi stiluri. Acolo unde o asemenea catedră există. Pentru că de regulă nu există sau nu acoperă obligaţia în nici un chip. În toate ţările cu un învăţământ superior performant, structurarea programei e bazată pe selecţia de parcurs. Nu termină toţi cei care au in­trat, iar în o seamă de discipline, ce presupun costuri foarte mari, nici nu se intră democratic, cu un examen de admitere egalita­rist. Se intră în temeiul a ceea ce ai dovedit până a ajunge la Conservator, la regie de teatru şi film, la un institut de belle arte cu renume internaţional. Mai exact spus, trebuie să fi terminat o facultate, care asi­gură o logică superioară a învă­ţa­tului, ca să speri la câţiva ani cu bursă la regie ori la istoria artei.

Trebuie să fii ca să devii. Nouă ne sună anapoda, dar aşa stau lucrurile acolo unde costurile de formaţie impun un indice mare de reuşită. În 1953, la înfiinţarea după model sovie­tic a Şcolii de literatură de trei ani, în care se intra cu originea socială sănătoasă, nu cu dovezi de dotare, Sadoveanu le-a zis noilor "studenţi literaţi" că, din păcate, vor ieşi scriitori numai cei care au intrat scriitori.