Învăţământul, un eşec colectiv

Într-un excelent editorial publicat pe Internet, sub titlul "Educaţia, un bolnav cu diagnostic controversat", academicianul Solomon Marcus face o lucidă evaluare a sistemului de învăţământ din România. În subcapitolul "Răni deschise ale educaţiei", domnia sa enumeră: "a) ignorarea nevoilor şi drepturilor fundamentale ale copilului şi adolescentului; b) ignorarea imperativelor societăţii globalizate actuale; c) absenţa educării unei frecventări adecvate a televiziunii şi internetului, care, din acest motiv, rămân în mare măsură antieducaţionale; d) persistenţa unei mentalităţi înapoiate la mulţi părinţi, educatori şi factori de decizie, în ceea ce priveşte obiectul educaţiei; e) incapacitatea educării unui comportament bazat pe valori umane; f) incapacitatea depăşirii reprezentărilor fragmentare, impuse de organizarea pe discipline care nu prea comunică între ele; g) persistenţa unor programe de învăţământ peste care s-a aşezat de mult rugina şi care ratează cele mai spectaculoase evenimente ale istoriei ştiinţei din ultimii 150 de ani; h) manuale în mare parte plictisitoare, neatractive, uneori neinteligibile ; i) val puternic, un adevărat tsunami antieducaţional pe care strada, mass media, viaţa publică il produc şi care sabotează în mare măsură acţiunea şcolii; j) număr crescând de familii incapabile să ilustreze, să confirme înţelepciunea celor «şapte ani de-acasă»".

Eu, din punctul de vedere particular, punctual, al unui părinte care are un copil în clasa a doua şi alt copil la liceu, validez în întregime analiza Domnului Marcus. Într-o singură zi din viaţa sa, un elev trece prin toate "rănile" enumerate mai sus. Şi nu sunt singurul părinte care crede asta, dar din păcate suntem o minoritate. Asta duce la concluzia că este o enormă ipocrizie să dăm vina pe copiii noştri pentru un sistem de învăţământ dezastruos care este un eşec de proporţii al unei societăţi cu un sistem de gândire greşit.

Fiul meu se află în clasa a doua în sistemul "step by step" într-o şcoală "tradiţională", cum se spune (termen, dealtfel, foarte sugestiv). Sistemul "step by step" nu a reuşit să se generalizeze în învăţământul românesc, măcar la nivelul claselor 1-4, deşi a fost implementat de peste 10 ani. Şi asta pentru că pur şi simplu a întâmpinat şi întâmpină o înverşunată rezistenţă din partea mentalităţilor "tradiţionale" - din şcoală şi din afara ei -, ba chiar este subminat în principiile aplicării sale de chiar unele dintre cadrele sale didactice instruite ă-l aplice. Cel puţin la clasa fiului meu aşa se întâmplă asta şi deşi la sesziarea unui grup de părinţi (din care am făcut parte) a avut loc o inspecţie anul trecut în noiembrie tocmai pe acest subiect, lucrurile nu s-au schimbat. Pentru că, deşi primeşte fonduri de la stat pentru implementarea acestui sistem educaţional alternativ, conducerea şcolii îi încalcă în mod flagrant principiile de aplicare din neglijenţă şi lipsă de profesionalism. Dar dincolo de neregulile punctuale, esenţa este că acest sistem - ca şi alte puţine iniţiative bune - este subminat, alterat şi corupt din cauza mentaliăţilor din şcoală şi societate. Mentalităţi care au provocat şi menţin tocmai rănile deschise ale educaţiei despre care scrie cu atâta luciditate şi onestitate domnul academician Marcus. Iar orice rană este o traumă.