Joc de gentlemani practicat de mitocani

Exista insa si motive pentru care nu-mi pare rau ca am fost umiliti de englezi: poate asa ne mai trezim si vedem mai limpede porcaria din fotbalul romanesc, interesele mafiotice legate de el. Gramada de bani nemeritati care intra in buzunarele jucatorilor, antrenorilor si mai ales ale samsarilor din lumea fotbalului.

Intotdeauna am fost de parere ca e bine sa-ti recunosti defectele, asa incat mi-l recunosc in fata dumneavoastra pe unul dintre cele mai grave: nu prea le am cu fotbalul. Cand eram copil ma puneau in poarta, caci de altceva nu eram bun. Cand se lovea mingea de mine, copiii imi strigau: "Bravo, ba! Ai aparat bine!". Cand intra in poarta, urlau la mine, ba-mi trageau si cateva: "Boule, trebuia sa te arunci dupa ea!". Cum stateam langa stadionul "Dinamo", saream de multe ori gardul ca sa-i vedem pe sportivi antrenandu-se. Cate suturi in dos n-am luat de la paznici! Aventura mea fotbalistica a culminat cand aveam vreo 8 ani si m-am dus la o selectie la "Dinamo", la club. Eu voisem, de fapt, sa fac ciclism, visam sa-mi dea si mie o bicicleta, dar ne-a luat un antrenor cu mutra de betiv pe toti copiii care veniseram la selectie, indiferent de sportul pentru care ne inscrisesem, si ne-a bagat pe un teren de antrenament plin de noroi, ne-a dat o minge si ne-a pus sa jucam fotbal. Am alergat dupa minge o ora-ntreaga fara sa reusesc, in tot acel meci, s-o ating vreodata, fara sa stiu cu cine sunt in echipa si catre ce poarta trebuia sa ma duc. M-am intors acasa facut ca un porc, tavalit pur si simplu-n noroi din cap pana-n picioare si dezgustat de orice sport pentru totdeauna.

Totusi, tata, care ma lua la meci, pe "Dinamo", de cate ori echipa juca acasa, mi-a deslusit incet-incet regulile si noima meciurilor, pana am inceput sa ma pricep binisor. Citeam Sportul popular, ii ascultam pe Minoiu si Domozina la radio, stiam ce echipa e "Batrina Doamna", cine e Mopsul, cine e Ratoiul, cine e Dulapul... Faceam etapa de etapa clasamente cu grafice complicate, unde cu creion albastru desenam intotdeauna linia lui "Dinamo"... Dupa ce cu un an inainte tata ma trezise in miez de noapte ca sa vad la televizor, in direct, aselenizarea (sunt unul dintre cei care cred ca, in acel moment, nu existau mijloace tehnice pentru aceasta si ca totul a fost filmat in studio; de altfel, chiar si atunci, cand nu se-ndoia nimeni, tataie si toti cei din Tantava, cu bunul lor simt taranesc, erau sceptici: "Ei, pe luna... la nabadaia... s-a dus si ei pe un deal, colo, si zice ca e pe luna..."), in 1970 am vazut, pe la 3-4 dimineata, toate meciurile noastre de la Guadalajara. Si acum cred ca n-am mai avut niciodata o echipa ca aceea. Cred ca nu Hagi, ci Dobrin a fost cel mai mare fotbalist pe care l-am avut vreodata si ca Florea Dumitrache ar fi fost o vedeta internationala daca n-ar fi trait in nenorocita tara comunista unde sportul era inca, in intregime, "amator".

Dar ma puteti contrazice, caci am si spus-o de la-nceput: nu prea le am cu fotbalul. Imi mai amintesc tot felul de snoave cu nesfarsitul sir de Nunweilleri, cu echipa Farul Constanta, care-ntr-o vreme ar fi avut pe post de extreme pe Schiopu si Ologu, vorbe copilaresti in care combinam nume de fotbalisti: "Iti trag un Bumbescu peste Nasturescu de-ti Lucescu ochii!", povesti cu tunarul Dobai (pe asta nu l-am mai prins, nu sunt nici asa de batran, dar tata se jura ca, odata, Poli a jucat cu o echipa africana care-avea in poarta o maimuta si ca Dobai, cu un sut napraznic, a omorat maimuta!)... Fireste, am marsaluit si eu, in tacere, pe strazile sinistre, neluminate, ale Bucurestiului cand a castigat Steaua Cupa Cupelor si-am participat mai tarziu la carnavalul noptii cand am invins Argentina. In cele din urma insa m-am indepartat incetul cu incetul de domeniu, si azi nu mai stiu aproape nimic despre echipele noastre, nici cine sunt jucatorii, nici ce meciuri se joaca. Ma mai uit doar la meciurile nationalei, cand aud de ele, si foarte rar la cele ale echipelor de club, cand joaca in competitii internationale. Asa am ajuns sa vad si meciurile Stelei in confruntarile de anul acesta.

Steaua a pierdut calificarea intr-un meci dramatic si extrem de trist. Imi pare sincer rau. In fotbal se vadeste poate cel mai bine sentimentul patriotic in ceea ce are el curat, dezinteresat, lipsit de sovinism. Au pierdut ai nostri. E ca si cand noi toti, ca natiune, am fi pierdut, si chiar am pierdut ceva la care tinem mult: imaginea noastra in propriii nostri ochi. Astazi nu legam de razboaie si de armate sentimente legitime ca mandria, eroismul, rezistenta, tenacitatea, ci de acest "sport de gentlemani practicat de mitocani" (spre deosebire de rugby, "sport de mitocani practicat de gentlemani")...

Exista insa si motive pentru care nu-mi pare rau ca am fost umiliti de englezi: poate asa ne mai trezim si vedem mai limpede porcaria din fotbalul romanesc, interesele mafiotice legate de el. Gramada de bani nemeritati care intra in buzunarele jucatorilor, antrenorilor si mai ales ale samsarilor din lumea fotbalului. Poate asa vom opri odata ascensiunea politica a oierului analfabet care crede ca banii-l fac si frumos, si mintos, cand, de fapt, e doar o marioneta caraghioasa in freak-show-ul national.