La dispoziţia destinului

Ni se pun prea multe întrebări despre viitor. Ce o să facem mâine, cum o să ne organizăm ziua de naştere, unde o să mergem în vacanţă? Ce va fi cu noi până vara următoare? Cum o să ni se arate lumea peste o primăvară? Va fi din nou prea devreme sau va deveni prea târziu ca să ne ducem la bun sfârşit visurile şi idealurile? Sunt curioasă cum o să fie dimineţile, în viitorul pe care unii dintre noi nici nu îndrăznesc să şi-l aştearnă îna­intea ochilor trişti. Noi toţi, chiar dacă nu recunoaştem, chiar dacă nu ne vine să credem, suntem parte dintr-o banală convenţie a planurilor imposibile. Vrem să fim fericiţi, ne facem schiţa perfectă a unei vieţi fără griji, dar ne oprim la mijlocul drumului, ni se aşază ceva în faţa paşilor şi nu mai putem să mergem înainte. Şi e atât de grea laşitatea! E aşa complicat să ieşi din casă cu fruntea sus, când adâncul fiinţei tale se zbate ca să fugă din monotonie, e aşa apăsător orice peisaj, când nu ni se mai arată nici un orizont credibil.

Suntem condamnaţi să fabricăm răspunsuri convingătoare, să nu cumva să îşi facă lumea impresia că suntem nehotărâţi sau deprimaţi, că nu ştim încotro mergem, deşi ne încadrăm mereu, cu inima deschisă, pe prima bandă a existenţei. Avem obiceiul să o luăm înaintea contemporanilor noştri, ca să li se pară şi lor că ne e bine, să se încreadă în scenariul nostru fragil şi provizoriu. De multe ori, în destule dimineţi ceţoase ale unor anotimpuri imprevizibile, mi s-a întâmplat să ies pe uşă şi să nu ştiu unde merg, când mă întorc, de ce păşesc pe un trotuar strâmt şi aglo­merat. Şi chiar şi aşa, când nu mi-e bine şi nu mă simt în siguranţă cu propria fiinţă, am tendinţa să mă îmbulzesc la uşa aparenţelor, ca nu cumva să supăr sau să întristez pe cineva, să nu fac vreo greşeală şi să mi se interpreteze gândurile, vorbele, gesturile. Povara bunului-simţ e mai grea ca povara realităţii. Unii dintre noi, cei mai norocoşi, cei echilibraţi, ştiu să găsească punctul comun între extremele vieţii, se pot bucura şi de imprevizibil, şi de rigiditatea unui program nemilos. Unii se pot trezi excesiv de devreme, dacă aşa trebuie, fără să li se pară că au capul greu şi mâinile amorţite. Ceilalţi, cei mai puţin avantajaţi, se pierd în amănuntele rutinei, se risipesc ca nisipul luat de vânt şi nu mai pot să se simtă pe deplin mulţumiţi de viaţa care le-a fost rezer­vată.

La dispoziţia destinului. Aşa suntem cu toţii, chiar dacă ne e greu să vedem asta. Suntem victimele timpului. Suntem aceia care iubesc şi iartă, fără măsură, care suferă şi tac, ca-n marile drame ale scenei mondiale, ne pierdem, zi de zi, de cei pe care îi preţuim fără limite, nu ne putem controla sentimentele, deşi vrem să părem raţionali şi hotărâţi. Nu greşim întotdeauna, nu câştigăm întotdeauna. E un permanent pariu între noi şi ceilalţi, între noi şi cei pe care i-am pierdut, între noi şi cei pe care îi vrem aproape mereu. Avem obligaţii, avem scopuri diferite, avem sau nu avem familii, ceva ne ţine împreună. Ceva ne leagă fără scăpare, suntem mai mici decât destinele noastre, suntem în slujba lor şi nu vrem să ne ferim de această regulă ameţioare pe care o ştim de mici. Nu ne e uşor, din contră, de multe ori ne e aşa de greu, încât ni se pare că nimic nu ni se mai potriveşte. Şi atunci, tocmai când ne pregătim să reununţăm şi să ştergem toate promisiunile, ne apare în drum câte ceva care ne provoacă să acceptăm lupta. E straniu cât de diverse sunt motoarele care ne ţin în concursul vieţii. Unora le place să fie apreciaţi pe plan mate­rial, să facă parte din lumea de vârf a societăţii, să se integreze în mişcarea generală de fericire minţită. Altora li se pare destul să le iasă în cale o livadă de meri, ca-n poveşti şi ca-n iluzii, unde să se piardă toate nuanţele inutile, unde să se vadă iniţialele, nu numele, unde să fie bine, chiar şi când e furtună.

E riscant să ne gândim la viitor. Mai ales la viitorul îndepărtat. Nici nu ne dăm seama cât de ciudat se poartă timpul cu noi, cât stăm la poveşti despre ce o să facem mâine, poimâine, iarna viitoare. Aşa e, suntem un fel de prizonieri ai secundarelor, suntem cei care calculează obsesiv diferenţele între ieri şi azi, între azi şi mâine. Mereu, între extreme. Mereu, cu ochii în lacrimi, prea sensibili la nefericirea din jur. Mereu, prea ocupaţi pentru prezentul nostru.