La minut. Cum te omoara exclusivitatea

Monopolul nu face decat sa dea idei si altora, sa indarjeasca competitia si sa-i faca pe clienti sa se intrebe daca nu cumva vinzi prea scump un lucru pe care altii nu-l pot vinde.

In anii ’80, in plina voga a aparatelor Polaroid, pozitionarea lor pe piata americana era "fotografia e doar inceputul". Reclamele incercau sa descopere noi si noi utilizari ale aparatului, de la prinderea cainelui vecinului in flagrant pe cand isi facea nevoile in curtea fotografului si pana la reclamatii catre constructori, cu poza boacanei atasata. Camerele Polaroid jucau in doua filme din trei si se specializasera - spre eterna glorie a inventivitatii umane! - in pozarea chilotilor sub fustele fetelor. Sigur, advertiserii erau constienti de principalul defect al acestui sistem: facea o singura poza, care nu putea fi multiplicata prea usor. Dar ii ajuta faptul ca poza asta se facea instant. Ceea ce, intr-o societate a fericirii la pachet (doar adaugi apa calda), era o calitate esentiala.

Dam timpul pe repede inainte si ajungem in 11 octombrie 2001. Ziua in care firma Polaroid si-a declarat falimentul. Cum a ajuns aici? Sunt multe versiuni ale povestii, insa mai toate pomenesc de incapacitatea companiei de a vedea dincolo de sistemul care i-a adus succesul. Polaroid detinea practic o reactie chimica pe care nimeni nu putea sa i-o ia nici macar cu avocati (Kodak a incercat odata). Si, pe baza ei, a crezut ca va trai vesnic. La un moment dat, managerii firmei au incercat chiar sa mearga mai departe si sa produca filme instant - pentru miniaparate de filmat. Ghinionul lor a fost ca le-a venit ideea chiar in epoca in care camerele video deveneau populare. Totusi, insuccesul in domeniul filmului nu i-a invatat nimic, sau mai degraba i-a speriat, pentru ca n-au investit nici un ban in tehnologia care tocmai se intrevedea la orizont: fotografia digitala. Si care pana la urma a replicat, prin alte mijloace, care nu mai erau patentate de Polaroid, aceeasi placere: sa ai poza pe loc.

Brandul Polaroid exista in continuare. Recunoasterea numelui valoreaza ceva, iar banca proprietara a ce-a mai ramas din firma il exploateaza in continuare. Poti sa cumperi plasme Polaroid sau DVD playere. Ironia face ca firma chiar si-ar fi permis sa investeasca in tehnologiile acestea acum 20 de ani, pentru ca avea cu ce. Insa n-a facut-o, iar azi e doar un nume pus pe marfa taiwanezilor, ca sa inspire putina incredere.

Daca exista o morala in povestea Polaroid, apoi aceea trebuie sa fie simpla: monopolul nu te ajuta. Monopolul nu face decat sa dea idei si altora, sa indarjeasca competitia si sa-i faca pe clienti sa se intrebe daca nu cumva vinzi prea scump un lucru pe care altii nu-l pot vinde. Paradoxal, e si sansa Romaniei si-a fiecarui roman: est-europenii aflati cu un pas inaintea noastra au detinut vreme de zece ani monopolul laudelor si investitiilor occidentale. E o sansa de care putem profita investind intr-o singura tehnologie (in prezent, mai putin cunoscuta in regiunea noastra): in cinste. In corectitudine in afaceri.

Asta e tehnologia digitala care va omori pana la urma spaga la minut.