Loteria internaţională a gloriei

CÎND PLEACĂ DE ACASĂ, ca să se facă artişti, tinerii n-au în cap decît legendele unor mari reuşite. E ca şi cum ar fi citit numai cărţi despre milionarii care au cîştigat la loterie. Aşa a şi numit piaţa artei europene un francez: loterie. Voi, artiştii din România – mi-a zis franţuzul –, sînteţi fericiţi cu intrarea în UE şi cu ruperea graniţelor, dar de fapt n-aţi obţinut decît dreptul de a juca un loz la loteria gloriei. E ciudat că nu s-a publicat încă nici o carte de referinţă, nici un manual despre ratare, despre cele o mie de moduri de a ajunge în fundături. Te realizezi într-un singur mod, dar te poţi rata într-un infinit de posibilităţi.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
CÎND PLEACĂ DE ACASĂ, ca să se facă artişti, tinerii n-au în cap decît legendele unor mari reuşite. E ca şi cum ar fi citit numai cărţi despre milionarii care au cîştigat la loterie. Aşa a şi numit piaţa artei europene un francez: loterie. Voi, artiştii din România – mi-a zis franţuzul –, sînteţi fericiţi cu intrarea în UE şi cu ruperea graniţelor, dar de fapt n-aţi obţinut decît dreptul de a juca un loz la loteria gloriei. E ciudat că nu s-a publicat încă nici o carte de referinţă, nici un manual despre ratare, despre cele o mie de moduri de a ajunge în fundături. Te realizezi într-un singur mod, dar te poţi rata într-un infinit de posibilităţi.

CUM N-A LUAT DOCTORATUL un universitar: Avînd o erecţie monumentală în faţa comisiei conduse de o doamnă profesoară foarte provocatoare, n-a mai stăpînit – cum s-ar zice – problema. Dar nu atît eşecul l-a afectat, cît faptul că nu putea să se explice, fără să se facă de rîs. Eu te înţeleg, i-a zis un coleg, că o cunosc pe doamna cu pricina, dar cum o să-i povesteşti incidentul soţiei?


ORAŞUL, deşi mărişor, are un singur homosexual, iar primarul bombăne: De ce să pice necazul ăsta pe noi, de ce n-avem mai mulţi? Unul singur devine o problemă locală, o sută e o mică parte din problema mondială. Să fi avut măcar doi, să fim şi noi în rîndul lumii, se vaită primarul. Şi cîteva lesbiene, acolo, să aibă oamenii ce discuta, să ne integrăm cu situaţia.


VEDETELE TV ale României sînt cine sunt pînă la graniţă, pînă ce aterizează avionul în altă ţară. Solistul unei formaţii de trei parale, care discuta preţul camerei la un hotel de mîna a doua din Paris, văzînd că e şi un compatriot prin preajmă, a început să se fandosească. Se chema că avea un oarece public – adică eu – şi era obligat profesional să intre în rol. Cînd ni s-a adresat, m-am scuzat în franceză: regret, nu înţeleg ce-mi spuneţi, ce limbă vorbiţi? Brusc, faţa i-a căzut şi iarăşi n-a mai fost vedetă. A redevenit un străin ca atîţia alţii.


ÎN ZIUA CÎND primăria a adunat de pe străzi televizoarele, maşinile de spălat şi frigiderele bune de casat, mulţi bătrîni au cules de pe trotuar monitoare şi le-au dus în casele lor, ca pe o captură de preţ. Degeaba li s-a spus că nu-s televizoare, ci monitoare. Nu realizau deosebirea. Mamă – mi-a zis o vecină în vîrstă, care locuieşte singură, avînd o pensie infimă, într-o garsonieră – eu n-am avut niciodată televizor. O să-l pun pe scrin, să pară că am şi eu ca toată lumea televizor.


PE UN POET, mort într-un anotimp cu mulţi decedaţi de seamă, mai cunoscuţi decît el, nu-l pomeneşte nici o televiziune. Dacă ar fi murit în extrasezon, s-ar fi bucurat de tot protocolul unui bun subiect de telejurnal. Soţia, care insistă la un realizator tv să dea şi o ştire cu soţul ei, poetul, primeşte un răspuns plin de bun simţ cantitativ: Doamnă, pentru azi avem destui morţi, ne pare rău.