Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In cele doua saptamani pe care le-am petrecut intr-un targ nemtesc am avut tot timpul sentimentul ca stric ceva, chiar si cand stateam nemiscat intr-un scaun. Nu era vorba de perfectiunea unui loc, ci de un gen de ordine urbana acuzata, care nu ingaduia pauze ori abandonuri. Totul, de la prospetimea fasiei de asfalt negru, care traversa asezarea, la rosul de opereta al acoperisurilor, de la jerbele de flori, ce coborau pe fatade la perdelutele albe din ferestre parea pregatit pentru un moment festiv, totul arata ca in cartolinele acelea de pe vremuri cu universuri provinciale de vis.
Lasand la o parte faptul ca, dupa forfota din zori, cand functionarii plecau la slujba in marele oras din apropiere, si pana la revenirea acestora, strazile erau pustii, nici magazinul general, desi deschis, nu era mai prietenos. Era ca si cum localnicii se pusesera la ambitie cu timpul. Ce eroda si consuma timpul din viata si din infatisarea lucrurilor reparau si recuperau pe loc oamenii. Si reuseau sa fie in permanenta cu un pas inaintea timpului. Au fost de ajuns cateva zile, ca sa ma simt nu doar inoportun, desi veneam la invitatia oficialitatilor si nu ieseam un minut din protocoalele ce-mi fusesera comunicate, ci de-a dreptul corp strain. Biologic, nu consimteam cu mediul si cu rigorile institutionalizate de gospodarii lui. Oricat mi-as fi dat silinta sa las prosopul din baie in exact aceeasi pozitie in care-l gaseam dupa ce ma spalam pe maini, cineva venea dupa mine si-i corecta orizontalele si verticalele. Oricat de atent as fi fost cu treburile din casa in care eram gazduit, eram mereu in greseala. Cineva venea intotdeauna dupa mine si corecta ce greseam, dar intr-un chip atat de autohton, incat nu-mi dadeam seama ce facusem gresit altfel decat se cuvenea. Exista un prag, de la binele romanesc, la mai binele german, pe care nu numai ca nu-l treceam, dar era inutil sa-l constientizez, pentru ca oricum nu aveam nici o sansa sa-l trec. Starea pe care o traiam era una de isterie controlata. Imi spuneam: se scurge o zi si inca o zi, si inca o zi si ma intorc la ai mei. Cu un plus de prudenta fata de alte lumi, cu un spor de intelegere pentru lumea mea romaneasca.
Un roman, care a obtinut o slujba bine platita la o banca din Vancouver, n-a rezistat la curatenia de spital super din oras si din birou, la slujba, decat doi ani, dupa care s-a intors in cartierul chinezesc din Toronto, unde locuise o vreme si unde mai gaseai gunoaie langa trotuar, iar camasa o puteai purta si doua zile, fara sa ti se atraga atentia ca in contract scrie sa o schimbi zilnic.
Uneori, mai binele – cum spun si medicii – e dusmanul binelui.
