x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Marfă nemţească

Marfă nemţească

de Tudor Octavian    |    21 Sep 2011   •   21:00

In cele doua saptamani pe care le-am petrecut intr-un targ nem­tesc am avut tot timpul sentimentul ca stric ceva, chiar si cand stateam nemiscat intr-un scaun. Nu era vorba de perfectiunea unui loc, ci de un gen de ordine urbana acu­za­ta, care nu ingaduia pauze ori aban­do­nuri. Totul, de la pros­pe­timea fasiei de asfalt negru, care traversa asezarea, la rosul de opereta al aco­perisurilor, de la jerbele de flori, ce coborau pe fatade la per­de­lu­tele albe din ferestre parea pre­ga­tit pentru un moment festiv, to­tul arata ca in cartolinele acelea de pe vremuri cu universuri pro­vin­ci­ale de vis.

Lasand la o parte faptul ca, du­pa forfota din zori, cand func­ti­o­na­rii plecau la slujba in marele oras din apropiere, si pana la re­ve­nirea acestora, strazile erau pustii, nici magazinul general, desi des­chis, nu era mai prietenos. Era ca si cum localnicii se pusesera la am­bi­tie cu timpul. Ce eroda si con­su­ma timpul din viata si din in­fa­ti­sa­rea lucrurilor reparau si recuperau pe loc oamenii. Si reuseau sa fie in permanenta cu un pas ina­in­tea timpului. Au fost de ajuns ca­teva zile, ca sa ma simt nu doar inop­ortun, desi veneam la invitatia oficialitatilor si nu ieseam un mi­nut din protocoalele ce-mi fuse­se­ra comunicate, ci de-a dreptul corp strain. Biologic, nu con­sim­te­am cu mediul si cu rigorile insti­tu­­tionalizate de gospodarii lui. Ori­cat mi-as fi dat silinta sa las pro­sopul din baie in exact aceeasi po­zitie in care-l gaseam dupa ce ma spalam pe maini, cineva venea dupa mine si-i corecta orizontalele si verticalele. Oricat de atent as fi fost cu treburile din casa in care eram gazduit, eram mereu in gre­sea­la. Cineva venea intotdeauna dupa mine si corecta ce greseam, dar intr-un chip atat de autohton, in­cat nu-mi dadeam seama ce fa­cu­sem gresit altfel decat se cuvenea. Exista un prag, de la binele ro­ma­nesc, la mai binele german, pe care nu numai ca nu-l treceam, dar era inutil sa-l constientizez, pen­tru ca oricum nu aveam nici o sansa sa-l trec. Starea pe care o tra­iam era una de isterie controlata. Imi spuneam: se scurge o zi si in­ca o zi, si inca o zi si ma intorc la ai mei. Cu un plus de prudenta fa­ta de alte lumi, cu un spor de in­te­le­ge­re pentru lumea mea ro­ma­neas­ca.

Un roman, care a obtinut o sluj­ba bine platita la o banca din Vancouver, n-a rezistat la cu­ra­te­nia de spital super din oras si din bi­rou, la slujba, decat doi ani, dupa care s-a intors in cartierul chi­ne­zesc din Toronto, unde locuise o vre­me si unde mai gaseai gunoaie lan­ga trotuar, iar camasa o puteai purta si doua zile, fara sa ti se atra­ga atentia ca in contract scrie sa o schimbi zilnic.

Uneori, mai binele – cum spun si medicii – e dusmanul binelui.

×
Subiecte în articol: editorial