Marius Tucă: Începuturile şi sfârşiturile lumii

Aş putea să întreb în stânga şi-n dreapta cum s-a făcut că din lumea asta atât de mare eu să fiu dintr-o ţară din Europa, şi cât e Europa de întinsă eu să mă nasc tocmai în România, iar cât e ţara asta de mare eu să fiu tocmai din Caracal...

Aş putea să întreb în stânga şi-n dreapta cum s-a făcut că din lumea asta atât de mare eu să fiu dintr-o ţară din Europa, şi cât e Europa de întinsă eu să mă nasc tocmai în România, iar cât e ţara asta de mare eu să fiu tocmai din Caracal, dar şi mai mult decât atât, să ajung în Bucureşti, povestea merge mai departe, nimic n-o poate opri, acum, la această oră târzie din noapte, iată-mă scriind despre începuturile şi sfârşiturile lumii, nimic nu e întâmplător pe lumea asta, Big Bang-ul a ţinut prima pagină a ziarelor în necunoştinţă de cauză, s-a vrut şi nu s-a vrut sfârşitul lumii, petrecerea lui, viaţa ne-a demonstrat că el nu va veni niciodată atunci când vrem noi, sfârşitul lumii vine când vrea el, şi plecând de la aceste consideraţii poetice am realizat definitiv că n-avem de-a face nici măcar ştiinţific, experimental şi cu începuturile şi sfârşiturile lumii, că ne putem, eventual, alege modalitatea de a ne petrece sfârşitul ei, aidoma condamnatului la moarte aflat în faţa plutonului de execuţie, cel puţin un fum tras în piept dintr-o ultimă ţigară, cel mult o privire până la cer şi înapoi, şi uite aşa realizezi ce uşor e să te joci cu începuturile şi sfârşiturile lumii, n-ai nici o treabă, amesteci lucrurile esenţiale cu nimicurile, şi apoi e toamnă, lumea merită să fie imortalizată aşa, acum, cu toate culorile ei, şi aş putea să întreb la nesfârşit, în stânga şi-n dreapta, cum s-a făcut că din lumea asta atât de mare eu să fiu dintr-o ţară din Europa, şi cât e Europa de întinsă eu să mă nasc tocmai în România, iar cât e ţara asta de mare eu să fiu tocmai din Caracal…