“Maşinăriile trândave”

Televizorul, este de părere John Fowles, “îi prinde pe oameni cât ai clipi, îi cucereşte aşa cum Circe îi cucerea pe marinari. Trebuie să fii Ulise, fie şi doar pentru atâta lucru El ne arată ce sunt oamenii: nişte maşinării trândave. Tânjesc după distracţie, după amuzament. Pe de o parte televizorul înseamnă lene. Şi pe de altă parte înseamnă o mai bună percepţie a propriei lor insuficienţe, a pustiului din ei”.
Maşinăriile astea trândave au fost experimentate cu succes în SUA, la pachet cu mâncarea la pungă şi băutura la doză. Cu televizorul aţi minţit poporul ! scandam prin 1990, fără să ştim cât de insuficienţi suntem. Simţeam ceva, dar nu ne imaginam dimensiunile manipulării ordinare. Ne venise şi nouă rândul să trândăvim în faţa unui ecran mincinos. Şi cu cât ne holbam mai mult, cu atât pustiul dinlăuntrul nostru se întindea. Pustiu pe ecran, pustiu în noi. Două pustiuri care se uitau unul la altul, pentru a înţelege ce e cu adevărat deşertul.

După terminarea facultăţii şi până la Olimpiada de la Barcelona, adică vreo cinci ani, nu am avut televizor. Nici măcar radio. Doar un pick-up şi zeci de discuri cu muzică, de la cea simfonică la cea populară. Am nostalgia zilelor acelea... Nu mă lăsam prostit de stricătorii de conştiinţe. Acum stau cu diavolul în dormitor şi, ori de câte ori mă muşcă insomniile, apăs tasta aducătoare de nenorociri şi minciuni. Dracu' nu se mai ascunde de la o vreme în detalii, ci în telecomanda televizorului. Dimineaţa mă trezesc buimac, ca după orice întoarcere din iad. Aghiuţă are grijă să mă plimbe printre cazanele vâlvorite de focul pervers al informaţiei şi să-mi pârlească mintea. Buna judecată s-a înnămolit în smârcurile de smoală mediatică şi pute rău a pucioasă politică. Cu toate astea, mă ţin strâns de braţul călăuzei mele împieliţate şi o urmez nătâng. Şi ce uşor mi-ar fi să-l afurisesc, să-i trag un şut în fund şi să-l dau de-a berbeleacul. Însă nu o fac, deşi nu-s o “maşinărie trândavă”. Dar şi când citesc sau scriu, televizorul bâzâie, scoate fum şi nu ştiu cum de nu m-am sufocat până azi. Iar de se întrerupe curentul electric, mă agit ca un netrebnic, dacă am pierdut vreun breaking-news ?! Mă compătimesc şi mă urăsc deopotrivă, blestemul omului modern, dresat să consume semipreparatele diversioniste ale bucătarilor cu gradele bine camuflate sub halatele albe....

Te plimbi de pe un post pe altul, aşa-zisele evenimente sunt aceleaşi. Evenimentele, că prezentarea lor diferă într-atât de la un difuzor la altul că te scarpini năuc la ceafă. Şi nu pricepi nimic din scamatoria asta cu adevărul, cine o minţi şi cine nu ?, te întrebi ca nătântocul. Ni se toarnă pe gât otrava mediatică de către fiecare apostol al minciunii. Din când în când, turceştii îşi dau arama pe faţă şi se deconspiră, cuprinşi de un delir mistic greţos. Le tremură epoleţii pe umeri de la atâta zgâlţâire etică, deşi adineauri juraseră pe corectitudinea informaţiei. Unul s-a spovedit, diversionist şi teatral, însă ceilalţi îşi urmează misiunea încredinţată prin ordin de zi pe unitate. Câte studiouri de televiziune şi redacţii de ziare or fi oficinele serviciilor secrete ? De dincolo de ecranele zoioase, unde noi stăm deloc apostaziaţi, se aude huruitul “maşinăriilor trândave”, strident, asurzitor, acaparator, resemnat.... Depanatorul întârzie, misiunea lui e să le lase nereparate, dând însă impresia că le drege.

Uneori, recunosc şi regret, sunt şi eu o “maşinărie trândavă” şi mă oripilează gândul că “în ţigănia noastră danubiană (...) încap atâtea bestii cu chip de om, atâţia infractori şi atâţia idioţi inevitabili”. Păi aşa arată România pe micul ecran, nu doar în sala de judecată, ştia ce zice Petre Pandrea...