Nevoia de eroi în democrație

Mai sunt însă eroi în zilele noastre? În jur explodează deocamdată individualismul (după maxima „trăiește-ți viața!”), avariția („ce aduni este bun adunat!”), oportunismul („să fii mereu de partea celor mai tari!”), aruncarea vinei pe alții („mulți nu ne dau pace!”), invidia („de ce ăsta are, iar eu abia exist?”) și, desigur, lipsa de cultură („la ce bun teorii, dacă am ce-mi trebuie?”). Mai pot fi eroi astăzi? 

Democrația a cucerit o bună parte a lumii, dar, cum spun cam toți democrații de anvergură, a și intrat în criză, încât se ridică întrebarea: care sunt resursele de schimbare în democrația de azi? Ne așteptăm, firește, ca din multele minți care participă la „conducerea de către popor și prin popor” să iasă rezolvări – oricum mai curând decât din una sau câteva dintre minți. Numai că acest răspuns este înghițit de realități. Cum observăm, multe minți pot decide, dar deciziile rămân adesea tributare nepriceperii, falsificărilor, chiar abuzului. Așa că problema resurselor de inovare în democrația de azi rămâne deschisă.

Există astfel de resurse. Bunăoară, faptul că „sfârșitul istoriei” nu are loc, iar competiția sistemelor, nu neapărat cele vechi și cunoscute, continuă. Sau faptul că dinamica cunoașterii științifice și tehnologiei este năvalnică și pretinde continuu adaptări. Sau faptul că aspirațiile de la baza democrației („viața izbutită”, „dreptatea”, „decizia înțeleaptă”) nu s-au epuizat. Și, desigur, și alte resurse.

Mă gândesc însă și la anticiparea făcută de „părinții” democrației – aceea că democrația nu va supraviețui fără oameni care o practică, deci fără democrați. Și la o constatare făcută de apărătorii ei – aceea că democrația supraviețuiește numai dacă destui oameni își spun răspicat opinia despre ceea ce se petrece și-și asumă inițiative.

Această din urmă convingere mi-a întărit-o extraordinara monografie a eroismului, care este cartea lui Dieter Thomä, De ce democrațiile au nevoie de eroi? (Warum Demokratien Helden brauchen?, Ullstein, Berlin, 2019). Teza ei spune simplu că fiecare epocă își are eroii săi, încât „nu orice erou este democratic, dar orice democrație are nevoie de eroi” (p. 10). Democrația nici nu poate exista fără ei.

Evoc succint tezele pătrunzătoarei cărți a unui filosof de rară inteligență, căruia îi citisem odinioară studiile de filosofie contemporană. Acum, în mod inspirat, el caută să justifice nevoia și rolul eroilor în societatea democratică. Mă refer, apoi, la situația din România actuală. 

Ne aflăm astăzi, remarcă Dieter Thomä, într-o situație aparte. Sintetic spus, din criza financiară ce a avut loc în 2008 s-a ieșit cu slăbirea democrației. În cele mai democratice țări (Germania, Norvegia etc.), peste 51% dintre cetățeni spun că nu sunt ascultați, în vreme ce în Vietnam sau Algeria, doar 46%. La întrebarea dacă guvernul le reprezintă interesele, în democrațiile de referință 58% dintre cetățeni spun că nu, în vreme ce, în alte țări, doar 41%.  Este clar că democrația, așa cum se practică de câteva decenii, este în criză – poate în pericol. Indiciile sunt numeroase.

Teza lui Dieter Thomä este aceea că eroii pot ajuta la depășirea crizei „nu în sensul că relaxează democrația, ci pe cât o întăresc”. De aceea, cetățenii sunt de stimulat la acțiuni eroice în serviciul democrației și la a deveni „eroi democrați” (p. 18). Ar trebui, altfel spus, luată în serios nevoia de eroi în democrație, chiar dacă nu este iubire la prima vedere. 

Cum stau însă democrațiile actuale cu eroii? Dincolo de diferențe, este clar că aceștia sunt fie confundați, fie desconsiderați. De pildă, o firmă de cosmetică îi numește „eroi” pe cei care-i servesc produsele, iar o firmă de „security”  socotește „eroi” polițiștii, sanitarii, pompierii, muncitorii în construcții. La celălalt pol, se vorbește de o „epocă posteroică”, ca și cum ar fi bine că eroii au dispărut. Orice profesie merită respect, dar este limpede că discuțiile actuale nu nimeresc eroul la propriu. De aceea, o  altă teză a lui Dieter Thomä ne spune că există eroi și astăzi și, mai ales, că ei sunt dezirabili. 

Ce este însă un erou? Într-o bună sinteză a tradiției de reflecție pe temă, la care au contribuit eminenți scriitori, istorici și filosofi, Dieter Thomä reține trei indicii ale eroului. Acesta este cel care „se expune pericolului în situații vitrege, depășindu-și angoasa și fără să știe dacă reușește”. El „se dedică unei cauze care este mai mare decât propria lui cauză”, pe care o și pune în fața binelui propriu. El este cel la care oamenii privesc ca la o persoană ce face excepție (p. 25-31). Aceste indicii, luate împreună, fac eroul.

Nimeni nu este născut erou – eroii se fac. „Ceea ce li se potrivește formatului este viitorul secund ca format temporal. Ei sunt mai devreme în ceva decât alții, ei fac prima mutare în joc, ei săvârșesc ceva ce nu este așteptat, ce poate fi inițiat sau comandat. Ei nu vin des, dar vin nesperat” (p. 10). Eroii nu stau în palate și nici nu vin miraculos din afara lumii; ei sunt printre oameni și se manifestă în interes obștesc. 

Eroismul nu este mânat de un drog, cum s-a crezut, nici nu presupune războiul, cum se crede. Eroismul poate fi legat de război, dar este mult mai larg răspândit și cerut. Pacea însăși presupune eroism, iar democrația are, la rândul ei, nevoie de el. „Divorțul fără imaginație de eroism – sau chiar aversiunea în fața lui – sunt, peste toate, periculoase. Căci astfel democrația se slăbește pe sine însăși: ea îi sperie pe aceia care ar putea să o ajute” (p. 66). Dieter Thomä apără această teză.

Cum se stă acum cu eroii? Cum se stă în democrațiile de astăzi?

La prima vedere, democrația, cu idealurile ei de libertate, egalitate, fraternitate, aduce un vânt potrivnic eroismului. În democrație se trăiește bucuria, și nu expunerea la pericol. Nu se asumă cauze mărețe, viața cetățeanului fiind asigurată. Iar oamenii sunt egali, încât nu se încurajează excepții.

O altă teză a lui Dieter Thomä este însă aceea că, în pofida aparenței că nu favorizează eroii, democrația are chiar nevoie de ei. Eroii nu sunt de profesie eroi, chiar dacă sunt profesioniști într-un domeniu sau altul. Ei sunt oameni normali, dar performeri în domeniul lor. Ei nu sunt de la început în costume de erou, ci se ivesc pe fondul ocaziilor. 

Ocaziile fac, desigur, și alte tipuri de cetățeni, de pildă, pasivii, satisfăcuții, hoții, profitorii, demagogii. Eroii se disting însă de toți ceilalți prin aceea că, oricare ar fi profesia lor, ei se expun pericolului în situații vitrege, depășindu-și angoasa și fără să știe dacă reușesc, se dedică unei cauze care este mai mare decât cauza lor și pe care o pun în fața binelui propriu, iar oamenii îi prețuiesc. 

Dar ce anume creează teren pentru eroism în democrație? Găsesc în foarte documentata analiză a lui Dieter Thomä trei ordine de fapte care permit și justifică eroismul democratic. 

Este vorba mai întâi de natura democrației. Democrația angajează de fapt pentru cetățeni două direcții opuse. „Pe de o parte, ei datorează democrației șansa de a da prioritate preferințelor lor individuale… Pe de altă parte, democrația le deschide posibilitatea să se exprime, adică să intervină în procesul de decizie ce privește întregul” (p. 49-50). Democrația nu este, astfel, o adunătură de inși care iau decizii într-un cadru inert, în raport cu care stau pasivi sau așteptând ca altcineva să le rezolve problemele. Inspirator, Thomas Jefferson a legat democrația de „urmărirea fericirii (the pursuit of happiness)” – fericire individuală și realizări publice – și a gândit democrația ca formă a dinamicii vieții.

Apoi, este vorba de situația democrației. În fapt, oamenii egali pot exprima opinii diferite și pot alege diferit. Ca urmare, democrația nu este fără tensiuni, căci „egalitatea democratică produce inegalitate” (p. 173). De altfel, democrația nu a încheiat lupta cu inegalitatea, la combaterea căreia s-a angajat. 

Este vorba, în sfârșit, de înaintarea democrației în istorie. „Sfârșitul istoriei” nu s-a produs, iar victoria finală a democrației nu a existat (p. 54), după cum nicio organizare nu înregistrează victorie pentru totdeauna. Istoria nu se repetă, dar nici nu se închide.

Ar mai fi de adăugat, cred, și un alt ordin de fapte ce permit și justifică eroismul. El ține de împrejurarea că democrația nu este imună la convertirea în contrariul ei. Nu doar anii douăzeci-treizeci, când s-au instituit dictaturi cu mijloacele democrației, trebuie să ne îngrijoreze astăzi. Trebuie să ne pună pe gânduri și ceea ce se petrece în anii noștri, când democrația trece în destule locuri în opusul ei. Nu mă gândesc doar la „autoritarismul populismului”, ce este acuzat ca un refren astăzi, adesea fără analize serioase, ci și la „autoritarismul fals internaționalist” care se instalează în diferite țări cu sprijinul unor forțe, din interior și din exterior, care se reclamă din democrație. 

Pe bună dreptate, Dieter Thomä explică criza eroismului în democrație nu prin democrație, ci prin „persoane” (p. 52). Aș formula mai direct ideea spunând că democrația presupune un anumit nivel de cultură civică din partea fiecărui cetățean. Cu inși a căror conduită se reduce la devizele pe care le-am listat mai sus nu iese democrație. Suficiența, în orice formă, distruge democrația, și atâta cât este!

Dieter Thomä observă că într-o societate în care „cauza personală” este unica ce pune în mișcare oamenii, eroismul cunoaște o degradare. Atunci când „cauza personală” trece drept cauză generală, eroismul dispare. Teza Lui Dieter Thomä aici este că „această simplificare a relației dintre ceea ce este măreț și ceea ce este al tău (personal, n.n.) nu face bine eroismului și nu face bine nici eroismului democratic, care trebuie să se apere și de acest egoism”(p. 94). Democrația are a fi critică față de trecut, dar fără să-i preia obiceiurile. 

Nu dau rezultate nici înmulțirea artificială a eroilor, cum se face în revoluții (p. 166), și nici desconsiderarea lor. Aceasta din urmă presupune „înjosirea oamenilor” (p. 169). Chestiunea actuală este de a cultiva eroi – „eroi care nu mai înving giganți, care nu mai salvează o țară sau omoară un tiran, pentru a dobândi recunoaștere” (p. 202), ci eroi care schimbă situații inacceptabile.

Pe lume nu există nici măcar pace fără eroi. Iar o democrație nu supraviețuiește dacă nu este mereu vie. „Dacă democrația nu vrea să se ducă pe sine la groapă, ea trebuie să fie o ordine ce deșteaptă iarăși și iarăși sentimentul dimineții în care fiecare cetățean reflectează din nou care să fie primul, următorul și cel mai bun pas al său” (p. 187).  O democrație matură cultivă eroi din rândurile ei. Asistentul lui Galileo Galilei ar fi spus, înainte de cunoscutul proces din 1633, „nefericită țară, care nu are eroi”, iar, după sentința cunoscută, celebrul savant a completat: „nefericită țară, care are nevoie de eroi” (p. 159). Bine înțelese, aceste constatări nu sunt contradictorii și rămân actuale.

Cum se ajunge la eroism în democrație? O bună premisă este, cu siguranță, pluralismul politic și al concepțiilor, care permite oricărui Ulise să-și încerce puterile (p. 128). Scena pentru eroi, care-și asumă marile cauze ale democrației, este astfel deschisă. 

Dieter Thomä se lansează în clasificarea eroilor. El distinge „eroi altruiști” – aceia care în democrație se dedică libertăților și bunăstării concetățenilor, și „eroi holiști” – aceia care consideră ordinea constituțională existentă în întregul ei și se dedică schimbării ei (p. 131). El delimitează  „eroi ai supraîmplinirii” – aceia care fac mai mult pentru semenii lor decât cer regulile existente, și „eroi ai depășirii” – aceia care acționează pentru a pune capăt unei situații intolerabile la scara societății (p. 137, 142). Dieter Thomä mai distinge „eroi ai constituției” – aceia care manifestă curajul civic de a apăra democrația însăși, și „eroii mișcării” – aceia care acționează în zonele periculoase, pentru schimbări (p. 233-234).

Fiecare dintre tipurile de eroi amintite este necesar democrației. Cum am argumentat și în alt loc (A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2021), democrația actuală, nu va supraviețui, fără democratizare în continuare. Urgența actuală a democrațiilor este democratizarea, încât aș adăuga încă o delimitare. Cea dintre „eroi ai pașilor concreți” – cei care promovează măsuri punctuale de democratizare, și „eroi ai democratizării” – cei care își asumă democratizarea ca urgență a democrației. 

Văd justificată și această delimitare, luând în seamă indiciile „crizei democrației”: apatia electoratului, alunecarea în „postdemocrație”, în plutocrație și cleptocrație, polarizarea politică, folosirea digitalizării ca mijloc de control, a intervenției externe ca instrument al dominației. Pe acest fundal, democratizarea a devenit imperativ al democrațiilor.

De ce au nevoie democrațiile de eroi? Simplu spus, au nevoie pentru că deșteptarea cetățenilor este indispensabilă, dar nu este și suficientă pentru ca democrația să iasă din derapaje și să se apere în fața în fața pericolelor. Tot timpul este nevoie de cineva care observă, judecă, ia inițiativa, propune, organizează și acționează. Nu este posibil altfel! Se și spune pe drept că „eroismul constă mai puțin în îndeplinirea rolului, cât în descoperirea lui” (p. 191). Acum, în democrație, trebuie, într-adevăr, descoperite și asumate roluri.

Considerentele de mai sus sunt valabile și în România. Mai ales că aici democrația a fost deja avariată. Avariată de repetate încălcări ale Constituției și de reducerea statului de drept democratic la un stat oarecare. Avariată, apoi, de reluarea politicii ca „distincție amic-inamic”, a stigmatizării rivalului ca „ciumă roșie” și „toxic” și a altor inepții din cărți de tristă amintire! Avariată și de favoritism și nepotism la tot pasul, de decidenți nepregătiți și de intervenția securismului în justiție și politică! În plus, așa cum atestă statisticile, în România actuală „păzitorii” regimului (birocrați, securiști, polițiști, trimiși în exterior etc.) sunt mai numeroși decât în țări cu populație dublă sau triplă și răsplătiți disproporționat (salarii mari la rezultate mediocre,  „pensii speciale” și privilegii de ev mediu etc.), în speranța menținerii stărilor de lucruri prin suprarăsplata servitorilor!

Și românii sunt ca toți oamenii. Doar că ajung sub regimuri abuzive, evident stupidocratice (mai pe românește, prostocratice), ale unor inși care-i trag în jos. Pe tot ce au pus mâna aceștia s-a degradat. Sărăcirea populației, trăirea pe datorii, întinsele nedreptăți, confuzia valorilor, rămânerea continuă în urmă sunt probe.

Mentalitatea „așa-i în democrație!” nu scuză erorile. Altceva este în joc. Psihologul newyorkez George Șerban a argumentat, plecând de la cazul țării, ideea „minciunii ca a doua natură” a omului. Aș observa că, între timp, în această țară s-a instalat – din cauze variate – ceea ce aș numi „triada indiferență, minciună, oportunism”. Ea distrage de la realități și cauze. 

     Acestă triadă este de dislocat. Altfel, democrația, prevăzută în Constituția actuală, poate duce, ca și cea din Constituția din 1923, la un autoritarism anacronic și o criză adâncă. Prea puțini eroi democratici au fost în perioada interbelică. Încă puțini se manifestă astăzi. Câmpul este, totuși, deschis pentru eroismul gândirii lucide și competente și al faptei. (Din volumul Andrei Marga, Soarta democrației, în curs de publicare)

     http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga