Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In iarna lui 2002 publicam in revista Historia un eseu avăndu-şi sursa şi in lecturile asidue despre paşoptiştii uitaţi după decembrie 1989, fie pentru că ne-am lăsat intimidaţi de anticomunismul gureş al unora, fie pentru că goana după profit ne-a lăsat fără necesara zăbavă pentru citit:
In iarna lui 2002 publicam in revista Historia un eseu avăndu-şi sursa şi in lecturile asidue despre paşoptiştii uitaţi după decembrie 1989, fie pentru că ne-am lăsat intimidaţi de anticomunismul gureş al unora, fie pentru că goana după profit ne-a lăsat fără necesara zăbavă pentru citit:
"Academicianul Dan Berindei, dintre noi toţi, şi-a amintit că s-a implinit un număr de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu. In rest, tăcere absolută, de pustiu intergalactic! O comunicare a distinsului istoric ţinută la o şedinţă anonimă a Academiei ne convinge că ilustrul revoluţionar merită mai mult decit o dezbatere de specialişti. Nicolae Bălcescu e un exemplu de politician ars pe altarul unui ideal. A refuzat compromisurile aducătoare de situaţii confortabile, a preferat viaţa de exil unei vieţi romăneşti in genunchi, nu s-a imbogăţit ca alţii din generaţia sa. Nu intimplător l-a ales Camil Petrescu postbelic pentru un erou de dramă şi de roman. Omul real părea descins din galeria de ficţiuni a literaturii camilpetresciene: Gelu Ruscanu, Ştefan Gheorghidiu, Ladima, Robespierre. Din nefericire pentru destinul său postdecembrist, Bălcescu a fost confiscat de comunişti. Regimul instaurat de sovietici in Romănia a avut nevoie de o legitimare in trecut. Şi, cum Partidul Comunist nu există practic in istoria naţională, s-au căutat de urgenţă forţe şi personalităţi pentru a fi exploatate ca precursori ai lui Gheorghiu-Dej şi ai Tovarăşei Ana. Aşa a apărut cultul deşănţat al lui Bălcescu, al lui Tudor Vladimirescu, al lui Gheorghe Doja, al Anei Ipătescu. Asemenea oricărei folosiri propagandistice, personalităţile au fost simplificate dramatic, reduse la o schemă rigidă. Au fost eliminate, ca de prisos, posibilele amănunte stinjenitoare. La Bălcescu, de exemplu, apartenenţa la francmasonerie sau luxul aşa-zisului Cimitir al săracilor de la Palermo. Vasta operaţiune comunistă a fost sinonimă cu asasinarea personalităţilor asumate. Bălcescu, de exemplu, a devenit pentru mulţi romăni la fel de vinovat ca şi Ana Pauker de arestările abuzive, de anchetările sălbatice, de inchisorile de la Sighet şi Aiud, şi de locurile de deportare in Bărăganul tuturor săracilor. Mai grav, cei care se pretindeau strănepoţi ai marelui revoluţionar n-aveau nimic comun in viaţa cotidiană cu destinul de sacrificiu al inaintaşului. Sub perdeaua de fum roz a idealului revoluţionar se dedau la plăceri dintre cele mai burgheze, inlocuind trăsura Brătienilor cu Zilul lui Molotov.
Anii postdecembrişti n-au reuşit să-l scoată pe Bălcescu de sub muntele de zgură poleită al manipulării comuniste. Dind curs prejudecăţilor anterioare, revoluţionarul autentic, unul dintre puţinii romăni care au văzut idei, a rămas mai departe aşa cum l-a impus propaganda anterioară: un soi de Ana Pauker cu nădragi in secolul al XIX-lea.
Şi, totuşi, aşa cum corect zice Dan Berindei in Comunicarea sa, avem nevoie azi mai mult ca niciodată de exemplul Bălcescu. N-a fost Bălcescu un incoruptibil intr-o epocă a corupţiei? N-a fost el un adversar de soi al politicianismului ieftin, al făgăduielilor demagogice, al păcălirii sistematice a poporului?"
A trecut de atunci un număr de ani.
Am continuat să mă preocup de personalitatea lui Nicolae Bălcescu. Nu numai că am continuat să scriu despre marele uitat, dar, mai mult, profitănd de o călătorie la Palermo, am filmat clădirea de la numărul 24, Via Butera, bustul romănului din Parcul Garibaldi şi interiorul Catacombelor, despre care s-a crezut mult timp, greşit, că ar găzdui osemintele lui Bălcescu.*
In toată această perioadă m-am intrebat de ce nu găseşte de cuviinţă Partidul Social Democrat, formaţiune cu pretenţii de a fi de stănga, să şi-l revendice pe Nicolae Bălcescu. Sau măcar să incerce a-l reabilita pe marele idealist in ochii unei tinere generaţii aflate intr-o dramatică criză de ideal.
Se inţelege că n-am putut primi decăt cu plăcută surprindere iniţiativa primarului social-democrat al Sectorului 2, Neculai Onţanu, de a dezveli o statuie a lui Nicolae Bălcescu in Parcul Izvorul Rece din Bucureşti.
Cum insă manifestarea a dus la blocarea traficului in Bucureşti, radiourile şi televiziunile s-au consacrat aproape in exclusivitate injurăturilor cărora le-au dat curs conducătorii auto. N-a catadicsit să acorde atenţie momentului nici măcar postul public de radio, ocupat cum a fost să propage căntările inălţate lui Traian Băsescu de Elena Udrea şi Radu Berceanu.
Explicabil.
Salariile mai-marilor postului nu depind de Nicolae Bălcescu!
Şi, astfel, marele nostru inaintaş a mai murit o dată.
Victimă a prezentului meschin!
"Academicianul Dan Berindei, dintre noi toţi, şi-a amintit că s-a implinit un număr de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu. In rest, tăcere absolută, de pustiu intergalactic! O comunicare a distinsului istoric ţinută la o şedinţă anonimă a Academiei ne convinge că ilustrul revoluţionar merită mai mult decit o dezbatere de specialişti. Nicolae Bălcescu e un exemplu de politician ars pe altarul unui ideal. A refuzat compromisurile aducătoare de situaţii confortabile, a preferat viaţa de exil unei vieţi romăneşti in genunchi, nu s-a imbogăţit ca alţii din generaţia sa. Nu intimplător l-a ales Camil Petrescu postbelic pentru un erou de dramă şi de roman. Omul real părea descins din galeria de ficţiuni a literaturii camilpetresciene: Gelu Ruscanu, Ştefan Gheorghidiu, Ladima, Robespierre. Din nefericire pentru destinul său postdecembrist, Bălcescu a fost confiscat de comunişti. Regimul instaurat de sovietici in Romănia a avut nevoie de o legitimare in trecut. Şi, cum Partidul Comunist nu există practic in istoria naţională, s-au căutat de urgenţă forţe şi personalităţi pentru a fi exploatate ca precursori ai lui Gheorghiu-Dej şi ai Tovarăşei Ana. Aşa a apărut cultul deşănţat al lui Bălcescu, al lui Tudor Vladimirescu, al lui Gheorghe Doja, al Anei Ipătescu. Asemenea oricărei folosiri propagandistice, personalităţile au fost simplificate dramatic, reduse la o schemă rigidă. Au fost eliminate, ca de prisos, posibilele amănunte stinjenitoare. La Bălcescu, de exemplu, apartenenţa la francmasonerie sau luxul aşa-zisului Cimitir al săracilor de la Palermo. Vasta operaţiune comunistă a fost sinonimă cu asasinarea personalităţilor asumate. Bălcescu, de exemplu, a devenit pentru mulţi romăni la fel de vinovat ca şi Ana Pauker de arestările abuzive, de anchetările sălbatice, de inchisorile de la Sighet şi Aiud, şi de locurile de deportare in Bărăganul tuturor săracilor. Mai grav, cei care se pretindeau strănepoţi ai marelui revoluţionar n-aveau nimic comun in viaţa cotidiană cu destinul de sacrificiu al inaintaşului. Sub perdeaua de fum roz a idealului revoluţionar se dedau la plăceri dintre cele mai burgheze, inlocuind trăsura Brătienilor cu Zilul lui Molotov.
Anii postdecembrişti n-au reuşit să-l scoată pe Bălcescu de sub muntele de zgură poleită al manipulării comuniste. Dind curs prejudecăţilor anterioare, revoluţionarul autentic, unul dintre puţinii romăni care au văzut idei, a rămas mai departe aşa cum l-a impus propaganda anterioară: un soi de Ana Pauker cu nădragi in secolul al XIX-lea.
Şi, totuşi, aşa cum corect zice Dan Berindei in Comunicarea sa, avem nevoie azi mai mult ca niciodată de exemplul Bălcescu. N-a fost Bălcescu un incoruptibil intr-o epocă a corupţiei? N-a fost el un adversar de soi al politicianismului ieftin, al făgăduielilor demagogice, al păcălirii sistematice a poporului?"
A trecut de atunci un număr de ani.
Am continuat să mă preocup de personalitatea lui Nicolae Bălcescu. Nu numai că am continuat să scriu despre marele uitat, dar, mai mult, profitănd de o călătorie la Palermo, am filmat clădirea de la numărul 24, Via Butera, bustul romănului din Parcul Garibaldi şi interiorul Catacombelor, despre care s-a crezut mult timp, greşit, că ar găzdui osemintele lui Bălcescu.*
In toată această perioadă m-am intrebat de ce nu găseşte de cuviinţă Partidul Social Democrat, formaţiune cu pretenţii de a fi de stănga, să şi-l revendice pe Nicolae Bălcescu. Sau măcar să incerce a-l reabilita pe marele idealist in ochii unei tinere generaţii aflate intr-o dramatică criză de ideal.
Se inţelege că n-am putut primi decăt cu plăcută surprindere iniţiativa primarului social-democrat al Sectorului 2, Neculai Onţanu, de a dezveli o statuie a lui Nicolae Bălcescu in Parcul Izvorul Rece din Bucureşti.
Cum insă manifestarea a dus la blocarea traficului in Bucureşti, radiourile şi televiziunile s-au consacrat aproape in exclusivitate injurăturilor cărora le-au dat curs conducătorii auto. N-a catadicsit să acorde atenţie momentului nici măcar postul public de radio, ocupat cum a fost să propage căntările inălţate lui Traian Băsescu de Elena Udrea şi Radu Berceanu.
Explicabil.
Salariile mai-marilor postului nu depind de Nicolae Bălcescu!
Şi, astfel, marele nostru inaintaş a mai murit o dată.
Victimă a prezentului meschin!
- Un film cu aceste secvenţe deosebite va fi difuzat duminică, 9 decembrie 2007, la "Zig-Zag cu Ion Cristoiu" de pe Antena 3, in cadrul unei discuţii cu academicianul Dan Berindei despre Nicolae Bălcescu.
Citește pe Antena3.ro
