Oraşul cu tei

Îţi mai scriu o dată despre Oraşul cu tei, după care mă opresc. Nu din scris, din povestit o să mă opresc. O mai fac o dată, pentru că peste câteva zile cei interesaţi, cei curioşi, cei care ascultă muzica mea vor putea primi cântece noi aşezate pe un album nou.

Oraşul cu tei nu e nici cel mai frumos, nici măcar cel mai interesant. Pentru mine doar, el e plin de un romantism aparte şi... ciudat, îl iubesc din ce în ce mai mult. Dar asta e o chestiune personală şi nu vreau să-ţi iau din timp. Oraşul cu tei are acea parte asumată de taină în sufletul meu, taină care nu s-a lăsat devoalată până la capăt nici până azi. Oricât încerc să mai înţeleg, să mai descifrez, mi se arată acelaşi peisaj pe care-l ştiu pe de rost, însă, ciudat, misterul continuă.

E ca şi atunci când priveşti marea sau pădurea. Poţi s-o faci ore în şir fără să te plictiseşti, din contră, să observi lucruri şi să ai sentimente noi! Ce mai, oraşul ăsta parcă mi-a arătat o dată cu degetul ce e frumos, sublim, ce ar putea fi de neînţeles spre a-nţelege, de nepătruns spre a pătrunde, de neacceptat spre a putea accepta, de nevăzut spre a putea vedea. Nu, nu te lua întru totul după mine, că s-ar putea nici să nu fie aşa... totul e doar în mintea mea. Dar vezi că amintirile vin ca apa de din munte, ca norii de din deal. Nu le poţi opri chiar de-ai vrea, chiar de-ai veni în calea lor cu-n.... opritor!

Starea de nelinişte care mă stăpâneşte uneori e mai aproape de trup decât de inimă, dar, cum inima e spirit, mintea e spirit, şi fac până la urmă un întreg cu trupul ăsta atât de băgat în seamă, pe care îl tot cari după tine în scurta sau în plictisitor de lunga ta viaţă până la marea contopire, toate astea mă fac să cred că în general mi-s cam obosit, dar nu într-atât încât să nu mă mai pot întâlni cu tine, ca zi, de exemplu!

Odată, destul de curând, stând pe "banca cea veche", în Oraşul cu tei, mi s-a aşezat pe mână un fluture! A venit atât de târziu că am rămas mirat cât de curajos a fost că s-a avântat! Ar fi putut să se rătăcească, şi fluturilor le stă mai bine să se aşeze pe mâinile oamenilor dimineaţa, când e soare, şi când e natura veselă. Dar el nu... a stat preţ de câteva clipite, apoi a luat-o spre apus. L-am urmărit cu privirea cât am putut, apoi ochii mi-au obosit şi poate că şi din cauza asta s-au umezit puţin. Ar trebui să port ochelari, dar nu prea mă încumet s-o fac. Nu e bine deloc, mai cu seamă că se întâmplă să nu mai rezist ca altădată, când priveam cu ochii mari minute-ntregi, poate ore, acelaşi lucru dacă-mi plăcea... ce mai, ar trebui să port ochelari.

Foarte curând voi revedea Oraşul cu tei, că mă trage aţa! Multe s-au schimbat în grădina mare a oraşului, unde mergeam la două, trei zile, fie să mă plimb, fie să fac antrenament cu băieţii când eram student la sport, fie mai târziu să cânt la vreun spectacol organizat acolo de gălăţeni! Noianul de gânduri nu mă opreşte acum să-ţi mărturisesc faptul că odată, când am părăsit oraşul pentru a mă stabili în Bucureşti (pentru că în capitală începea altă perioadă, cea "artistică" din viaţa mea), atunci am lăsat o parte din mine acolo în Grădină, la Faleză, la Strada cu tei, şi acum, acea parte vrea întregul neapărat, că a trecut atât timp, Dunărea a dus la vale atâtea vise îndrăzneţe neîmplinite, altele neterminate, clipele de fericire neasemuită, nopţile de iubire pătimaşă şi de lacrimi, copilăria mea şi tinereţea mea şi-a ei atât de intens şi luminos trăite!

Oraşul cu tei, ca un scâncet de copil, ca un bocet de înmormântare, ca o îmbrăţişare, ca o osândă şi ca un semn de reîntoarcere! "În oraşul cu floare de tei/ Mai aud şi acum paşii tăi,/ Şi nu vreau la Paris sau Rio,/ Şi nici adio!"