Un mare rau, resimtit pe moment ca un rau fara leac, poate fi deschiderea catre un bine mare si de durata. Tin minte toate vorbele urate ce mi s-au spus. Si pentru ca mi s-au asezat adanc si dureros in memorie, am putut ulterior sa-mi dau seama si cat m-au motivat ele in meserie si, in general, in viata. Un redactor obscur, de la revista Luceafarul de prin 1960, care raspundea de o sectie care nu conta, dar care ii asigura o leafa de sef, mi-a citit o povestire, iar la sfarsit, straduindu-se parca sa-mi spuna un adevar crud – si cumva sa nu ma blocheze definitiv cu acesta –, a ridicat ochii in tavan si a baiguit ceva de genul: Cum scrii tu, mai, baiete, e publicabil, nu zic nu, dar nu prea ai boase.
Testicule, boase, oua sunt cuvinte cu un inteles dublat de mister si de legenda, in adolescenta si pana tarziu. Dar ratatul ala mi-a zis-o soldateste, ca si cum in lumea literara a le avea sau a nu le avea era totul. Ce ar fi trebuit sa pricep eu, din diagnosticul sau golanos si aparent camaraderesc, parea sa tina de o taina suprema in creatie. Nu era suficient sa fii un barbat ca toti barbatii, boasele talentului erau altceva.
Din acea zi nu am facut altceva decat sa ma intreb cum sunt eu, cum sunt ceilalti, sa-i privesc pe scriitorii cei mai laudati, marcat puternic de ideea ca ei sunt daruiti de la natura cu un mare plus de virilitate artistica. Daca omul mi-ar fi spus sec ca 'nu ai', ar fi fost parca mai suportabil decat 'nu prea ai'. Un lucru clar permite si o solutie clara. O ambiguitate te istoveste sufleteste, mai ales cand n-ai la cine sa te duci ca s-o clarifici. Doar nu era sa merg la un consult, la o policlinica. Faptul ca la unii se vedea din scris cat de masculi literari erau a constituit grija mea pe termen lung. M-a tinut, cum s-ar zice, in priza, pana ce am ajuns la o deslusire suportabila, pana ce metafora cazona a diminuat si locul ei l-au luat adevaratele griji de scriitor: intelesul scrisului. Nu ai deloc substanta, nu prea ai substanta, ai multa substanta, ai spirit, vigoare, ai ce-i da cititorului. In definitiv, si cititorul poate fi unul fara boase. Citeste, citeste, si nu ramane cu mai nimic. Poti sa-i dai si aur, el tot cu alama se simte bogat. Urmarindu-l pe redactorul cu pricina, ani buni dupa intamplare, am avut o straluminare: el era de fapt cel care nu avea boase.
Problema era la el. Il preocupa. Si le numara si nu-i iesea niciodata la socoteala doua, ci in jur de doua, mai mult sau mai putin doua, aproape doua, nu prea doua. Din care cauza deschidea discutia pe subiect, doar, doar gasea un debutant mai slab de inger, care sa-i spuna ce nu-i spusesera niciodata colegii si editorii culegerilor sale de reportaje 'literare': Vai, domnul sef de sectie, dar ce oua de strut aveti intre picioare! De aceea, carevasazica, umblati dumneavoastra asa cracanat, din cauza geniului! Ce norocos sunteti!