Pariu pe adio

Pariez pe adio şi nu am de gând să dau nici o explicaţie. Nu mai vreau să aduc în prim-plan nici nemulţumirile generale, nici tristeţile individuale, ci numai un biet şi aproape caraghios adio, un adio care să ne mai spele din nenoroc şi din iluzie, care să ne mai şteargă din lacrimi şi din nemulţumire. Pariez pe adio, ştiu că nu e breaking news, dar mai ştiu că şi dumneavoastră, puţinii mei aliaţi de dincolo de tipar, simţiţi la fel ca mine, simţiţi că a venit sfârşitul lumii, că, de fapt, sfârşitul lumii stă în noi, în ochii noştri şi-n paşii cu care nu reuşim niciodată să plecăm la timp din poveste.

Pariez pe adio, nu mai insist, acesta va fi, probabil, cel mai scurt editorial din actuala ediţie, aş vrea să respect regulile coloanelor, aş vrea să fiu şi eu în rând cu normalitatea, să nu mă mai condamne nimeni pentru că am descoperit, abia la 22 de ani, că lumea se compune din certitudini, nu din vise, să nu mă mai certe ai mei că mă supăr repede şi că nu ştiu să mă bucur de ce am, să nu mă tragă la răspundere că nu preţuiesc clipele şi că am obiceiul de a tânji după imposibil. Îmi pare rău că o să dau de lucru tehnoredactorilor, se vor chinui să-mi aşeze în pagină textul acesta care seamănă şi a spovedanie şi a rămas-bun, redactorii nici măcar nu vor şti dacă să-mi aprobe sau nu materialul, li se va părea prea personal, prea trist sau prea sentimental, dar îi rog şi pe dânşii, vă rog şi pe dumneavoastră, pariaţi cu mine pe adio. Măcar azi.

Pariaţi, aici nu trebuie bilet ca la loto. E suficientă ploaia care bate în geam ca o binecuvântare de lut, e suficient dorul de ziua de ieri pe care nici cel mai bun somnifer nu-l poate şterge, e suficientă promisiunea pe care am făcut-o cândva, pe furiş, şi lui Dumnezeu, dar şi nouă înşine, acea promisiune ridicolă care spunea că vom lupta pentru viaţă, că vom învinge calendarele şi normele, că vom avea parte, măcar în cel de-al treisprezecelea ceas, de un pic de normalitate şi nu numai de frânturi furate de realitate paralelă.

Nu mai pot. Nu mai vreau. M-au copleşit toate. Şi tristeţile individuale. Şi nemulţumirile generale. Şi tragedia din Muntenegru. Şi potopul din sufletul meu. Şi lacrimile celor pe care nu-i cunosc. Şi ochii celor pe care îi iubesc. Şi muzicile unor anotimpuri de fum. Şi vocile acelora pe care îi leg cu imaturitate de mine. E 1 iulie. Nu mai pot. Nu mai vreau. Îmi pare rău că sună patetic, dar vă rog, dragi cititori, nu mă judecaţi aspru, măcar azi nu mă mai înjuraţi pentru ce n-am făcut, nu mai fiţi răi cu amintirea şi cu istoria, nu mă mai jigniţi şi nu-i mai jigniţi nici pe ai mei, nu azi, pentru că n-am putere să mă apăr nici măcar în gând. Îmi pare rău că nu respect regulile şi actualitatea,dar vă rog, domnilor redactori, de parcă ar fi prima oară, de parcă ar fi ultima oară, treceţi cu vederea actul meu de indisciplină şi daţi bun de tipar acestui zvon numit suferinţă. Daţi-mi bun de tipar ca s-o pot lua de la capăt. Ca să mă pot minţi c-am luat-o de la capăt.