Picătura de inexplicabil

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
O seamă de întîmplări, în afara firescului, m-au făcut să fiu foarte rezervat în toate discuţiile despre soartă şi supranatural. Ca şi în cazul unor boli rele, nu pomenesc de ele, ca să nu stîrnesc cine ştie ce forţe obscure, care mi-ar putea strica viaţa.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
O seamă de întîmplări, în afara firescului, m-au făcut să fiu foarte rezervat în toate discuţiile despre soartă şi supranatural. Ca şi în cazul unor boli rele, nu pomenesc de ele, ca să nu stîrnesc cine ştie ce forţe obscure, care mi-ar putea strica viaţa.

În mai multe rînduri am ajuns la nişte oameni de care aveam mare nevoie fără să-mi fi aranjat o întîlnire. Atît de durabil mi s-a înrădăcinat un simţămînt al inevitabilului, că nu reţin niciodată atent toate datele de contact, cînd e musai să dau de cineva. M-arunc, cum s-ar spune, în bazin, fără să mă asigur că e plin cu apă. Dac-ar fi vorba numai de întîlniri într-un perimetru restrîns, aş putea invoca un joc al probabilităţilor favorizant. Unii au noroc la loterie, alţii la întîlniri. Norocul meu însă se manifestă în improbabil.

Era, bunăoară, cu totul improbabil să-l găsesc pe arhitectul N. într-un New York de şaisprezece milioane de locuitori, neavînd nici numărul său de telefon şi nici adresa. Aveam nevoie de el ca aerul şi ca apa, dar nu m-am impacientat. Şi nu m-am mirat deloc, c-am dat nas în nas cu el chiar în prima zi, într-o staţie de metrou. Mai tîrziu m-am întrebat ce putea să însemne asta, deoarece precis însemna ceva. Pe moment însă mi s-a părut în logica lucrurilor să-l găsesc, deşi nu l-am căutat. La acest tip de noroc cu o mistică aparte mă refer: găsesc nişte oameni deşi nu-i caut. Mă situez frecvent la întretăierea providenţială a unor improbabilităţi. Mă întreb chiar dacă nu chem, în această întretăiere misterioasă nişte persoane, doar gîndindu-mă la ele. Coincidenţă e cînd lucrurile se petrec odată sau de două ori, nu mereu.

Frecvenţa coincidenţelor care mă slujesc mă face să nu-mi bat capul cu aranjamente şi planificări. Ce trebuie să se întîmple se întîmplă întotdeauna. Sînt sigur că nu numai eu procedez fatalist. De cîte ori am îndrăznit să le povestesc unor oameni luminaţi cîteva din uimirile mele latente privitoare la acest "găsesc, deşi nu caut", am primit de la toţi aceeaşi replică: nu-ţi face probleme, aşa e normal. Se întîmplă ceea ce trebuie să se întîmple.

Unul singur a formulat o explicaţie raţională, în sensul că inconştientul lucrează adesea mai eficient decît conştientul şi că ne par coincidenţe situaţii pregătite în timp de interiorul nostru iraţional. Aceasta ar fi cauza ascunsă a lucrurilor.

Cînd pomenim de destin, memoria ne e controlată de cărţile despre genii şi oameni de seamă. Există însă şi un destin în întîmplările banale, de fiece zi. În cărţile care povestesc întîlnirea cu destinul a unor personalităţi, momentul pare a fi fost însoţit de trîmbiţi şi coruri celeste. Destinul mic, al omului de rînd, e ca un zumzet. Zgomotul e mai mare doar cînd te abaţi din drumul ce-ţi e trasat din necunoscut. Probabil că aceasta e şi explicaţia fatalismului românesc. Realizăm, spre deosebire de alte naţii, forţa acestei picături de inexplicabil. Eu, spre exemplu, am prins întotdeauna ultimul tren. Ultimul, dar l-am prins. Am ajuns la balurile vieţii, cînd orchestra se pregătea să acompanieze ultimul dans. Dar l-am dansat. După mine s-au încuiat toate uşile în încăperile unde era ceva de împărţit. Dar am intrat pe uşă, cînd tocmai se punea zăvorul. Acum, nu-mi mai bat capul cu întrebări de genul: de ce a trebuit să se întîmple aşa? E suficient că s-a întîmplat.