x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Povestiri dintr-un spital

0
Autor: Tudor Octavian 23 Mar 2011 - 20:43
Subiectele propuse redacţiilor de debutanţii care vor să dea lovitura cu primul articol sunt aceleaşi în toate epocile: reportaj la spita­lul de nebuni, reportaj la o des­cin­de­re a poliţiei, reportaj la un azil de bătrâni… Când tânărul sau tâ­nă­ra vin cu alte opţiuni, spitalul nu mai e unul de tulburări psihice, ci o clinică de chirurgie pe creier. Spi­ta­lele par a oferi dintotdeauna un complet de subiecte drama­ti­ce. Cu toate acestea, doar produ­că­­torii de televizune fac seriale cu în­­­tâm­plări din spitale, şi nu din ori­­ca­re şi cu oricine. Serialele sunt de la urgenţă şi personajele sunt doc­­­torii, nu pacienţii.

Cine a petrecut cel puţin câteva zi­le lungi şi pline de grea aşteptare într-un spital aduce cu el, în lumea celor sănătoşi, o mulţime de po­veşti, însă nu face caz de ele. Le ţi­ne minte, poveştile se împlinesc la înţeles pe măsură ce trece timpul, însă omul le ţine pentru sine. Scriitorii au şi ei de a face cu spita­lele şi, mai mult decât pacienţii cu un simţ al observaţiei limitat, sunt sensibilizaţi de istoriile din sa­loa­ne. Nu-s deloc puţine incidentele în care comicul face tragicul su­por­ta­bil. Medicii îşi permit uneori, dar numai în cercurile de prieteni şi de persoane cu simţul nu­an­ţe­lor, să-şi amintească unele epi­soade amuzante prin absurdul lor, însă şi atunci fără să liciteze la talentul de povestitor. Un pedia­tru, care profesase nişte ani buni într-o policlinică de târg mic, frec­ventată mai ales de ţiganii din măr­gi­nime şi din satele apropiate, era sa­vuros când evoca reacţiile clanurilor în situaţii-limită ori la sfâr­şi­tul stagiului de foştii pacienţi. Dar nu insista niciodată pe actul me­dical propriu-zis. Nu secretul  pro­fesional îl apăra el, ci contractul nescris cu soarta. Voia lui Dum­nezeu nu e subiect nici pentru medici, nici pentru reporteri, nici pentru scriitori.

Când vine cazul să trec prin preaj­ma spitalului de boli renale, în care m-am urcat pe pereţi de du­re­re săptămâni de-a rândul, până ce am scăpat de o scârbă de piatră cu ţepi de arici, îl ocolesc pe străzi îndepărtate sau merg numai pe trotuarul de vizavi. Te poţi contamina de un necaz şi cu amintirea. De suferinţă nu trebuie să te apro­pii prea tare, fiindcă se ia. In­ten­ţio­­nam într-o vreme să scriu o carte cu "Povestiri dintr-un spital". Trep­tat, subiectele, care la început îmi păreau seducătoare, şi-au pierdut din substanţă. Moartea se gă­sea prea aproape de personaje, îi simţeai respiraţia încinsă după uşă, în camera de alături, la ca­pă­tul patului. Sunt şi eu un perso­naj al povestirilor tale – părea să-mi spu­nă moartea – ia să vedem, des­pre mine cum o să scrii? Ia să ve­dem, cât de amuzantă îţi par!

Serviciul de email marketing furnizat de