Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Eu nu am trait revolutia din 1989, m-am nascut direct intr-o lume schimbata, intr-o lume confuza si doritoare de mai bine. Poate tocmai din aceasta dorinta prea puternica de a schimba lucrurile in sens pozitiv s-a ajuns la haosul de azi. Am vrut libertate, ni s-a dat libertate, doar ca nu am stiut ce sa facem cu ea, de unde sa incepem sa o analizam, sa o intelegem, sa o punem in aplicare.
Zilele trecute, am prins franturi de imagini, in direct, pe posturile principale de stiri, imagini din Piata Universitatii, cu oameni disperati care strigau ca vor un trai decent, care trageau la raspundere clasa politica pentru dezastrul economic si social in care ne-am cufundat, parca fara scapare. M-am speriat. E prima mea "revolutie". Deocamdata, in ghilimele. Nu am mai vazut niciodata proteste de o asemenea amploare, la Mineriade eram mica si nu ma interesa sa stiu ce se intampla in afara casei mele. Pe vremea aceea, dupa care tanjesc de multe ori, a fi in siguranta era, pentru mine, sinonim cu a fi in viata. Acum, insa, si pentru generatia mea lucrurile s-au schimbat.
Am vazut in Piata Universitatii, printre forte de ordine trimise sa faca liniste, multi, foarte multi tineri, inbracati gros ca sa invinga frigul si sistemul. Nu stiu ce va iesi din seria aceasta de revolte. Poate ca furia cetatenilor se va stinge, poate ca se vor potoli masele si-si vor accepta soarta, asa cum e ea, fara prea multe sperante de viitor luminos, fara iluzia ca ziua de maine va aduce mult ravnita stabilitate, fara de care ne-am obisnuit cinic sa traim. Sau, poate, strigatele de la Universitate, de pe Magheru, de la Cotroceni vor avea ecou, vor reusi sa schimbe ceva, nici nu mai conteaza daca in bine sau in rau. Am ajuns intr-o situatie asa de penibila, incat pentru oameni nici nu mai conteaza daca au sau nu alternativa, nimeni nu ia in calcul varianta ca am putea da din rau in mai rau, pentru ca, intr-adevar, de la fereastra centrala a societatii noastre, mai rau pare ca nu se poate.
Disperarea ne-a ajuns din urma si suntem obligati sa ne-o scoatem din sange repede, ca sa nu ne afecteze de tot. Si, totusi, violenta nu e o solutie. Ma uitam la jandarmii trimisi in Piata, ma uitam la batele lor fara suflet si la castile de protectie pe care le aveau pe cap. Si ei sunt oameni, si lor, poate, le displace actualitatea in care ne-am impotmolit, dar aceasta e obligatia lor, sa asigure linistea, fie ea si de fatada, sa faca oamenii sa taca si sa-i trimita spre casele lor, ca sa nu mai rasune catre orizonturi nemultumirea. Am ajuns in postura cinica de a ne bate intre noi, romani cu romani, de pe pozitii diferite. Protestatarii arunca cu pietre in jandarmi, jandarmii lovesc in protestatari. Si, in acest timp, in urma acestei explicabile risipe de energie, nu se schimba nimic, subiectul discutiei e, probabil, in deplasare, cat mai departe de ura oamenilor.
Mi-e frica pentru viitorul nostru. Poate veti spune ca sunt naiva si ca se simte lipsa experientei, dat fiind faptul ca Revolutia nu m-a prins aici. Si, cel mai probabil, aveti dreptate. Doar ca nu-mi pot reprima sentimentele si gandurile, nu pot dormi linistita cu un Breaking News pe fundal, care anunta distant ca au mai aparut victime in Piata Universitatii, ca un jurnalist aflat la datorie a fost ranit, ca unii tineri au nevoie de ingrijiri medicale. Stiu ca multi au impresia ca fara sa punem piciorul in prag nu se mai poate repara greseala de a ne fi tremurat mana pe stampila de vot. Dar e periculos, e prea periculos si, din pacate, s-ar putea sa nu ne ia nimeni in seama, nici de data asta. Nu am cum sa dau sfaturi, nu am cum sa anticipez ce va fi, nici macar nu indraznesc sa dau nume sau sa fac remarci excesiv de subiective. Cuvintele si gesturile ne sunt vulnerabile. Acum mai mult ca oricand, cand disperarea s-a transformat in proteste repetate, riscam sa spunem mai mult decat e cazul si sa agitam spiritele degeaba.
Sper sa se termine cu bine, sper ca rezumatele din buletinele de stiri sa nu mai anunte victime, sper ca tara noastra, asa mica si nefericita cum e ea, sa gaseasca, in fine, puterea de a alege un drum drept, care sa nu mai duca inapoi, care sa nu o mai ia pe variante ocolitoare. Suntem satui de ocoliri si de amagiri. Si ar trebui sa ne saturam si de violenta.
Citește pe Antena3.ro
