Productia de fonta pe capul lui mic de locuitor

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Aflindu-se la veceu, elevul Constantinescu M. Ioan, din  a XII-a B, a citit in ziarul Scinteia, mai bine zis in bucata de ziar cu care intentiona sa se stearga la fund, ca iarasi crescuse productia de fonta pe cap de locuitor. Si nu oricum, ci planificat, cu peste 20%.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Aflîndu-se la veceu, elevul Constantinescu M. Ioan, din  a XII-a B, a citit în ziarul Scînteia, mai bine zis în bucata de ziar cu care intenţiona să se şteargă la fund, că iarăşi crescuse producţia de fontă pe cap de locuitor. Şi nu oricum, ci planificat, cu peste 20%.

Poate că informaţia l-ar fi lăsat indiferent, dacă n-ar fi stat în aceeaşi bancă de lîngă geam cu Gheorghe Speriatu, băiatul cu cea mai mare căpăţînă din tot liceul, dacă nu şi din toată ţara. Datorită lui Speriatu, toţi îi ziceau lui Constantinescu "Bă, frate-miu, ce cap mic ai!" Seara, Constantinescu l-a întrebat pe bunică-su ce e aia fontă. Ia uită-te ce-i pe plită, i-a zis bătrînul, e ceaunul nostru din fontă. Şi cam care ar fi producţia de fontă pe cap de locuitor la noi, l-a mai întrebat băiatul. Bătrînul, care era abonat la Scînteia, mai mult pentru ştirile sportive şi hîrtia de şters la fund, a făcut gînditor, ca unul care fusese cîndva la curent cu chestiunea, dar între timp apăruseră alte priorităţi: Păi, ştiu şi eu, să tot fie aşa, ca la vreo două tone.

Deşi nu era deloc un imaginativ, Constantinescu l-a şi văzut pe Speriatu cu capul strivit sub o movilă de ceaune afumate.În zilele următoare, a remarcat că foarte mulţi oameni mergeau tîrîndu-şi picioarele, ca şi cum cărau nişte fontă în spate. De vină era formularea "pe cap de locuitor" pe care Constantinescu, deşi nu era prostul clasei, o lua ca atare. Mamă, i-a zis doamnei Constantinescu, nu ştiu de ce, dar mă doare coloana. Parcă m-ar apăsa şi pe mine ceva în cap. Îl mai duruse şi altădată, dar de cînd aflase că producţia de fontă pe capul lui de locuitor crescuse cu peste 20% simţea un fel de usturime în oase.

Printr-o întîmplare, tot în Scînteia şi tot pe o bucată de ziar mototolită, ca să se înmoaie şi să fie bună la veceu, elevul Constantinescu a citit că 1980 fusese un an agricol bogat, mai ales în ce privea legumele. În anul acela, în România se petreceau tot felul de lucruri ciudate. Cînd pe piaţă se găseau morcovi, nu se găseau cartofi, iar cînd se găseau şi morcovi şi cartofi, lipsea cu desăvîrşire usturoiul. De altfel, nici brînză nu se găsea şi nici carne. Totuşi producţia de fontă pe cap de locuitor creştea de la an la an. Iar oamenii mergeau tot mai cocoşaţi. Lipsurile se compensau, numai că de-a-ndoaselea. Cînd un aliment strict necesar traiului de zi cu zi începea să nu se mai găsească, ştiai că automat lipsea şi altul.

Pînă în 1980, producţia planificată de fontă a tot crescut, iar ceaunele au fost tot mai goale. În 1990, Constantinescu era de acum om în toată firea. A simţit el că i s-a întîmplat un lucru deosebit, dar ce, a înţeles abia cînd a văzut că oamenii, care pînă atunci umblau cu privirea în pămînt, şi-o ridicaseră şi nici nu mai călcau ca nişte cocoşaţi. Mamă, i-a zis el doamnei Constantinescu, ce ciudat, nu mai mă doare deloc coloana.

La firmă, i-a explicat colegului Moţatu, cu şase ani mai mic ca el: Era de la fontă. Puteam să rămîn strîmb toată viaţa. Ce bine că nu mai producem fontă! Dar ce e fonta? A întrebat Moţatu. Cum, nu ştii? E aia din care se fac ceaunele. Nu mai spune, a zis politicos colegul
Moţatu, dar ceaunele ce sînt?