Rădăcini de glod

Vieţuirea în comunităţile închise duce la o tiranie a prejudecăţilor, a nemişcării în timp. Traiul urban i-a dezinhibat într-atât pe navetiştii epocii multilateral dezvoltate, încât ei s-au dezbărat brusc de cenzura autoimpusă în satele natale. Iar revărsarea brutală de nonconformism de acum este chiar consecinţa eliberării de această constrângere lăuntrică. Proaspăt orăşenizaţi, şi forţat totodată, foştii săteni nu şi-au însuşit şi valorile civilizaţiei urbane.

· Cineva mă întreabă de ce sunt atât de pesimist. "Pentru că m-am născut muritor, nu-i suficient?", îi răspund interogativ. Restul e pleavă de cuvinte, rumeguş şi nu poate schimba nimic din soarta ce ne-a fost pecetluită tragic. Uneori, uităm că reprezentăm de fapt segmente pipernicite de viaţă şi râdem, ignorând scurtimea existenţială. Din nefericire, nu suntem în stare să ne uităm mereu efemeritatea, precaritatea. Ce optimişti am fi în veşnicie!...


· Orice apariţie în public mă paralizează. Mă rigidizez dintr-odată şi mă aricesc. Un fel de vulnerabilitate mi se cuibăreşte înlăuntru şi implor zeii să-mi curme grabnic supliciul. Solitar şi introvertit dintotdeauna, n-am deprins arta colocvialităţii. M-am ferit de când mă ştiu de scenă, de luminile rampei, de arătarea în faţa publicului. Şi totul provine, n-am îndoială!, din copilărie. Libertatea aceea necăpăstruită în singurătatea deplină a satului m-a ţinut în propriu-mi prizonierat. În sânul naturii aproape sălbăticite iei deprinderile sălbăticiunilor şi-ţi ascuţi instinctele de fiară domesticită rudimentar. Comunici doar cu tine şi ratezi lecţia împărtăşirii, a comunicării verbale. Jocul acolo îşi avea regulile stabilite de mine, şi asta a fost suficient ca să resping, ulterior, încercările altora de a mă subordona. Adus la oraş, mi-am pierdut libertatea iniţiatică, iar stângăciile inerente m-au fragilizat. Fiecare acomodare la o situaţie nouă sporeşte îndârjirea insului supus adaptării, îl obligă să-şi părăsească arar zidul de apărare dindărăt. Zidul care îl protejează de ceilalţi. Agresat de o lume ostilă, altcumva decât cea idilică a începutului de viaţă, singurul refugiu îţi este ascunzişul. Interiorizarea. Venind dintr-o lume de ţărani, mi-am păstrat îndestule rezerve pentru cei dimprejurul meu, suspectându-i blajin. Căci ei îmi stricaseră, fără voie, armonia şi inocenţa copilăriei, le castraseră de misterul acela duios şi paşnic. Scrisul e tot  o solitudine, o spovedanie făcută eu-lui ce te-a condamnat la izolare şi mizantropie.


Scriind, comiţi, în cele din urmă, actul egocentrismului absolut în spirit, fiindcă tăifăsuieşti cu tine însuţi şi ţie te destăinui înainte de toate. Celorlalţi nu li te livrezi decât trecut prin purgatoriul umilinţei de sine. Ca să scrii nu e nevoie de vreun parteneriat, îţi ajungi tu singur.

· Ţăranii noştri au cultivat de-a pururi felurite pudori şi de aici spaima de "gura satului". Ruşinea de a se face de râs i-a menţinut laolaltă în morala aspră a ruralităţii. Aşadar, bunul-simţ al românului îşi are originea în frica de a fi altfel, de a încălca datinile şi rânduielile micilor obşti. E alinierea mecanică la normele de comportament conservate de tradiţiile vetuste şi anchilozate. Vieţuirea în comunităţile închise duce la o tiranie a prejudecăţilor, a nemişcării în timp. Traiul urban i-a dezinhibat într-atât pe navetiştii epocii multilateral dezvoltate, încât ei s-au dezbărat brusc de cenzura autoimpusă în satele natale. Iar revărsarea brutală de nonconformism de acum este chiar consecinţa eliberării de această constrângere lăuntrică. Proaspăt orăşenizaţi, şi forţat totodată, foştii săteni nu şi-au însuşit şi valorile civilizaţiei urbane. Nişte dezrădăcinaţi treziţi hodoronc-tronc cu complexul asfaltului. Iar complexele, indiferent de natura lor, generează anarhie, individuală şi colectivă.


· Ţăranul român a ales solilocviul, şi nu dialogul. Aplecat asupra plugului ori a snopilor seceraţi, trântit la umbra carului sau înfipt în ciomag în mijlocul turmei de oi, el a tăcut, nu s-a risipit în vorbe. În amfiteatrele goale ale naturii, limba nu i-a folosit la nimic, doar să-şi scuipe obida şi blestemul pământului. Pământ pe care ba l-a scurmat cu unghiile în anotimpurile potrivnice, ba l-a sărutat cu buzele pârlite, în anotimpurile rodnice. Când n-a mai suportat însingurarea, a inventat cântecul de dor şi jale, balada şi doina, naivitatea artistică. Cu cine era să stea la palavre pe creastă de munte, în necuprinsul câmpiei sau în pustietatea codrului? Doar cu el însuşi şi de aceea ne lipseşte talentul discursiv. Istoria parlamentarismului băştinaş cunoaşte rari vorbitori cu har, oratori adică. Azi, ca şi ieri, cuvintele sunt purtate cu meşteşug de o puţinătate de senatori şi deputaţi. Nici în agora nu se-nghesuie cine ştie ce retori. Suntem un popor al monologului şi aşa se explică eşecurile fiecărei dezbateri mediatice şi nu numai.