Râdea Băsescu de pantoful lui Franks?

Domnul Băsescu râde de se pră­pă­deşte. Scena încape în decorul Co­tro­cenilor, unde preşedintele Ro­mâ­niei este gazdă. În faţă, oaspeţii, membri ai delegaţiei FMI, în frunte cu in­con­fundabilul domn Franks. De ce râde Băsescu? De unde atâta veselie? Ea dă peste marginile paharului di­plo­maţiei care te obligă doar la un zâm­bet protocolar. Să-i fi zărit pantoful găurit al lui Franks? Imaginile au apă­rut mai încolo, dibuite de un ca­me­­raman din cei care au obiceiul să se bage şi pe sub fustele cucoanelor, să filmeze culcaţi pe o rână, să se co­coaţe pe scaune. Greu de presupus că ochiul marinarului, cu bătaia lui stra­nie, a nimerit chiar talpa şefului dele­gaţiei de bancheri! Rămân, în conse­cinţă, cu o întrebare nedezlegată.

O a doua însă e de ce se veseleau atâta şi cei de la FMI? Avea şi Băsescu vreun pantof găurit? Era descheiat la şliţ? Se mai întâmplă bărbaţilor ca­tastrofe din astea. Nici aici n-am ex­plicaţii, oricât aş scormoni prin în­delunga mea experienţă jurnalistică. În­tâlnirea, care parafa încă o îndato­rare, având deci un substrat drama­tic, dacă nu chiar tragic pentru po­po­rul român, dădea spre zaiafet. Ciudate şi întortocheate sunt căile noii di­plomaţii! Probabil că azi contrac­tele şi înţelegerile bancare se fac în acompaniament de lăutari. Lipseau o gea­mpara cu Isărescu şi un tango de la Dansez pentru tine care să-i angaje­ze pe Mihai Tănăsescu şi Emil Boc, ul­­timul pe post de damă fâşneaţă, pentru ca evenimentul solemn de la Pa­lat să devină botezul lui Bercea Mondial.

Citesc pe feţele dumneavoastră, zice preşedintele României, bruiat de un râs până la lacrimi, multă satis­fac­ţie. Ne-am făcut lecţiile, aşadar! Păi, normal că ni le-am (ni le-au!) fă­cut. Cine? Păi, cine alţii dacă nu alde Boc şi ai lui! În urma noii înţelegeri, ini­ţ­iată, supravegheată şi parafată de Co­troceni, încă nişte zeci de mii de păl­maşi rămân fără slujbă, s-au mai în­chis nişte spitale, au mai fost uitaţi pe targă nişte muribunzi. Nefiind parte la zaiafet, nu ştiu dacă şi ei râd pâ­nă la lacrimi sau trec direct la bocit. În­clin să cred că trec peste obligaţiile pro­tocolare, iar dacă nu plâng, noii şo­meri înjură. De mamă, de tată, de Dumnezei şi chiar de Băsescu. Sunt con­vins că şi de noile miliarde de euro care ne vor veni, sub formă de îm­prumut cu dobânzi, fireşte, se va ale­ge praful. Doar trezorierul Elena Udrea, blonda puşculiţă a preşedinte­lui, şi-ar mai putea aduce aminte, cu sfor­ţări, pe ce căi s-au scurs şi aceşti bani.

Nu-i vom vedea sigur nici în şo­se­le, nici în noi locuri de muncă, nici în vreo staţie de metrou ceauşistă, fiind­că Odiosul avea obiceiul ca din ba­nii împrumutaţi şi plătiţi de prosti­me să facă de bine, de rău câte ceva care a rămas. Poate că o parte din aceşti bani vor îmbunătăţi, cu o pun­gă de mălai şi o coadă de scrum­bie, zi­ua electorală a prostimii, fericită că pentru votul portocaliu s-a ales cu ce­­va. Ce-i în mână nu-i minciună, zi­ce românul, uitând că în timp ce-şi pri­­­­­meşte mălaiul puterea îl face la por­­tofel pentru încă nişte ani lungi.

În legătură cu gaura din pantoful lui Franks, cineva îmi atrage atenţia că n-are nici o legătură cu veniturile lui care sunt de peste 100.000 de euro pe lună, ci cu o eventuală neglijenţă. Omul pleacă în delegaţie cu pantofii cu care s-a învăţat, care nu-l incomo­dea­ză şi n-a băgat de seamă că s-au to­c­it în tălpi între timp. Îi va schim­ba când îl va gâdila asfaltul. Mi-am amintit tâmpenia mea de a-mi cum­pă­ra înaintea unei lungi deplasări ca zi­a­rist (eram în grupul de presă care în­so­­ţea, ca reprezentant al AM Press, şeful de atunci al statului, Ilies­cu sau Constantinescu, în ţări asiati­ce) o pereche de pantofi noi. Eram mân­dru de ei, dar după prima zi de con­­t­­­act cu asfaltul prin Vietnam cred sau Fili­pine eram numai răni la căl­câie. Până mi-am găsit nişte sandale co­­mo­de am fost nevoit să le tai partea din spate cu un cuţit de bucătărie, la un restaurant. Nu cred aşadar în să­ră­­cia lui Franks.

Mă apasă însă din ce în ce mai tare râsul simetric, hidos aş zice, al ambelor tabere. Râsul in­sul­tă­­tor de la o înmormântare, fiindcă prin aceste îndatorări succesive şi ne­­­­s­­ă­buite, pe care nu ştiu dacă noi sau nepoţii noştri vom fi în stare să le plă­­tim sau să le plătească, intrăm în cea mai întunecată groapă. Iar dacă Băsescu nu râdea de pantofii lui Franks şi nici Franks de şliţul lui Băsescu, atunci unica variantă posibilă e că amândoi râdeau de noi, de fraierii de români. Împreună cu cohortele lor, ambii şefi îşi alăturau coral, în cadenţă de sughiţuri şi rime, cascadele de râs. Şi au într-adevăr de cine râde!