Răstignirea lui Mutu pe altarul celebrităţii

Strategiile pentru asaltul de la Zenica îl preocupă pe Răzvan Lucescu mai ceva decât o prezenţă în faţa ofiţerului de stare civilă. Aparenţa stăpânirii de sine pe care o afişează selecţionerul nu are o compoziţie prea reuşită. Prin subţirimile ei se poate citi cu uşurinţă apăsarea stresantă sub care Răzvan îşi face temele pentru un examen extrem de important în cariera sa. Se poate citi o schimbare de registru în comportamentul selecţionerului.

Siguranţa de sine, afirmaţiile categorice şi principiile ferme din care tânărul antrenor îşi construise portretul la preluarea mandatului s-au uzat deja. Insuccesele au fost mult prea corozive şi l-au lucrat semnificativ pe Răzvan Lucescu. Acum el croşetează compromisul, în speranţa că îi poate da aparenţa cedării înţelepte, împrumută decizii pentru a-şi face rost de eventuali avocaţi ai apărării în caz de eşec şi agaţă semne de întrebare de nişte angajamente altădată ferme. Astfel ne putem explica faptul că selecţia are de această dată aspectul sarsanalei umplute în bazar cu de toate. Iar maniera în care va gestiona Răzvan Lucescu această adunătură eterogenă ridică semne de întrebare la care aşteptăm răspunsuri cu o mare curiozitate. Doar curiozitate. Despre îngrijorare nu mai discutăm.

Fiindcă ne-am consumat raţia de îngrijorare atunci când naţionala noastră ne mai păcălea cu promisiuni frumoase. Distanţa calmă pe care vecinii fotbalului, cu fişă de post sau simpli microbişti, au luat-o faţă de pariul calificării devine evidentă şi din suma comentariilor care însoţesc evenimentele cărora naţionala este nevoită să le facă faţă. De-aici încolo dispare crisparea şi îşi face loc distracţia. Meciurile cu Bosnia şi cu Luxemburg nu pot să ne ofere nicidecum vreun spectacol care să-l concureze pe cel creat de revenirea lui Adrian Mutu printre fotbalişti. Prin­tre fotbaliştii de naţională. Adrian Mutu este victima unei creaţii populare absolut fabuloase. Iar regia răstignirii lui Adrian Mutu pe altarul celebrităţii, regie atribuită unor autori la fel de folclorici, atinge culmi ale deşănţării.

La o aşa presiune a gloriei, Răzvan Lucescu ar trebui să conceapă o formulă de echipă cu patru atacanţi. Toţi centrali! Şi pe aceste posturi să-i titula­rizeze pe Adrian, pe Mutu, pe Il Fe­nomeno şi, nu în ulti­mul rând, pe Briliantino. Fiindcă docenţii fotbalului votează într-o impresio­nantă unanimitate, într-o impresio­nantă unitate de gând şi simţire o singură teorie. Mutu poate dispărea din joc o repriză. Sau două. Dar mai sunt prelungirile şi, mai ales, secundele de genialitate ale plecatului din Trivale. Şi în fiecare secundă de strălucire genială Mutu poate marca câte un gol pentru naţionala noastră. Iar dacă joacă pe patru posturi, vor fi necesare doar patru secunde pentru ca naţionala să marcheze meci de meci câte patru goluri.

Fraţilor, lăsaţi-l în pace pe Mutu! Lăsaţi-l să trăiască normal. Fiindcă plutirile delirante pot avea partea lor de contribuţie în derapajele care au sabotat cariera lui Adrian Mutu. Imaginaţi-vă ce-ar fi fost Adrian Mutu, la talentul său, dacă ar fi rămas mereu un om cu picioarele pe pământ. Imaginaţi-vă şi ajutaţi-l pe Adrian Mutu să rămână cu picioarele pe pământ. Abia atunci am putea vorbi despre o naţională a lui Adrian Mutu aşa cum povestim despre naţionala lui Gheor­ghe Hagi. Sigur, Mutu nu mai are vârsta care să-i permită recuperarea timpului pierdut. Dar mai poate ajuta naţionala. Îl mai poate ajuta pe Răzvan Lucescu. Adrian Mutu şi Cristian Chivu, Cristian Chivu şi Adrian Mutu sunt meseriaşii capabili să facă echipă din fotbaliştii pe care Răzvan Lucescu i-a convocat pentru dubla cu Bosnia şi Luxemburg. Altfel vom rămâne nişte neaoşi cu ochii pe capra vecinului. Vom rămâne doar cu speranţa, idioată de altfel, că Bosnia va fi dezafiliată de la UEFA şi astfel ne va face nouă loc să mergem mai departe.