Reforme, deziluzii, disidenta

Absenta unei traditii reformatoare in PCR explica nu doar caracterul despotic aberant al regimului Ceausescu, ci si slabiciunea disidentei antitotalitare.

Manipularea ideologica a nationalismului a contribuit la calomnierea, izolarea si marginalizarea putinilor disidenti.

Am fost intrebat adeseori: de ce nu s-a dezvoltat in Romania o miscare disidenta similara cu cele din Polonia, Cehoslovacia ori Ungaria? Cum se explica fragilitatea disidentei romane si lipsa unui impact profund in randul populatiei? Sau, chiar mai transant, de ce nu a aparut in Romania o personalitate de anvergura lui Vaclav Havel?

As prefera sa incep respingand ideea unei societati amortite, in care nimeni nu a indraznit sa protesteze impotriva dictaturii. Sa mentionam, din capul locului, pe Paul Goma, care a incercat, in chip eroic, sa construiasca si in Romania un grup asemanator cu Charta 77. Paul Goma a fost insa izolat si arestat, iar impotriva lui s-au purtat campanii imunde. Ar trebui amintita aici rezistenta deschisa a doamnei Doina Cornea, cu ale sale scrisori adresate lui Ceausescu, adevarate lectii de moralitate si demnitate. Au existat grupul de la Iasi si grupul de scriitori germani din Timisoara. A existat Geza Szocs. Au existat Valea Jiului si Brasovul. A existat SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania), lichidat rapid de Securitate. Au existat actiunile unor disidenti precum Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, au existat desigur si scrierile antidictatoriale ale unor Mihai Botez si Vlad Georgescu (acesta din urma, dupa ce a ajuns in SUA a si publicat un studiu intitulat "Disidenta romana si ideile ei"). A existat Dorin Tudoran cu al sau exceptional eseu despre conditia intelectualului roman in anii ’70 si ’80 ("Frig sau frica").

Acestea fiind spuse, nu s-a coagulat in Romania o miscare disidenta ca efort coordonat: pe de o parte, regimul era mult mai represiv decat in alte state sovietizate. Era capabil de a anihila deopotriva opozitia radicala si disidenta (distinctiile se pot discuta separat) pe cai de o mare perversitate. Pe de alta parte, o premisa a dezvoltarii disidentei este legata de tentative reformatoare chiar in interiorul nomenklaturii. Soljenitin a publicat nuvela "O zi din viata lui Ivan Denisovici" cu permisiunea lui Hrusciov. In Cehoslovacia, in ianuarie 1968, liderul stalinist Antonin Novotny a fost inlocuit de un tanar activist, Alexander Dubcek. Acesta a declansat o miscare reformatoare cu consecinte majore pentru destinul comunismului. Era vorba de incercarea de a reconcilia socialismul de stat cu democratia, un proces care a generat entuziasm in randul intelectualilor si studentilor, dar care a panicat birocratiile senile din statele Pactului de la Varsovia. Primavara de la Praga a fost zdrobita, in august 1968, de tancurile celor cinci state ce se pretindeau "regimuri fratesti". Vaclav Havel (care nu a fost niciodata membru de partid ori marxist) a fost unul dintre cei mai activi intelectuali in perioada respectiva. Dupa 1969, cand Gustav Husak a impus asa-numita "normalizare" (in fapt restaurarea stalinismului), el a jucat un rol-cheie in actiunile de opozitie critica. Dubcek si multi din fostii sai suporteri au fost exclusi din partid sub acuzatia de revizionism si "oportunism de dreapta. Nu putini au semnat Charta 77 si au suferit consecintele prigoanei antidisidente. Existenta unui curent reformator (chiar daca infrant) in partidul comunist a permis, la un moment dat, deschiderea unor spatii de rezistenta care nu au existat in Romania. Cu alte cuvinte, a existat o premisa, ori o preistorie a disidentei antitotalitare, chiar anticomuniste, in faptul ca unii lideri si o serie de intelectuali marxisti (Leszek Kolakowski, Karel Kosik) intelesera ca vechiul sistem si vechile dogme erau definitiv compromise. Deziluziile au jucat un rol crucial in destramarea dominatiei ideologice a sectelor leniniste.

Acest lucru nu s-a intamplat in PCR, un partid cu foarte putini "idealisti" marxisti. Intalnindu-ma recent cu un cunoscut istoric roman, acesta ma intreba care au fost intrebarile la care am cautat sa aflu un raspuns in volumul de dialog cu dl Ion Iliescu. Ar fi multe de spus, dar macar una din aceste teme o voi pomeni aici, anume, de ce nu a existat un asemenea curent revizionist in PCR. Pozitia mea am exprimat-o in "Istoria politica a comunismului romanesc" (in curs de traducere, la Polirom). Ceea ce recunoaste Ion Iliescu este faptul ca mai intai Dej, apoi Ceausescu, au anexat tema independentei nationale pentru a supravietui politic si a evita destalinizarea. Antisovietismul de parada a generat, la un moment dat, un consens national de care nomenklatura a profitat in chip abuziv si duplicitar. Ceausescu a condamnat invazia Cehoslovaciei, insa el nu a manifestat nici un fel de solidaritate cu idealurile Primaverii de la Praga. Opozitia sa fata de agresiunea Pactului de la Varsovia era doar expresia fricii ca ar putea fi el insusi rasturnat prin interventie externa. O propaganda frenetica a fost pusa in functiune pentru a crea mitul identitatii intre popor, partid si lider. Romania nu a avut un Havel si pentru ca nu a avut un Dubcek. A lipsit, asadar, o tentatie eretica similara celei care i-a transformat pe un Imre Nagy sau Dubcek in partizani ai unui socialism democratic.