Rockul, ca o lecţie de iubire (2)

Pe la Clubul CFR am dat din ce în ce mai rar. Am ajuns la Casa de Cultură a Studenţilor, situată în apropierea liceului la care învăţam şi în a cărui sală de festivităţi am cîntat de cîteva ori cu trupa mea, la serile de dans.

Începuturile mele - “Vrei să fii solist vocal la Cristal?”

...Odată, cînd repetam, poate şi pentru că deranjam şedinţele profesorilor, sala fiind în imediata apropiere a cancelariei, a venit directorul pentru a ne spune că e zgomot mare şi în general se aude tot timpul un vuiet care vine din “staţiile” noastre de amplificare. Răspunsul nostru a fost că e din cauza faptului că nu avem “împămîntare” la staţii. Directorul ne-a sugerat să presărăm nişte pămînt peste lămpile staţiilor pentru a dispărea acel brum, zgomot, vuiet permanent. Normal că am făcut haz de situaţie, iar acum, după zeci de ani, cînd ne întîlnim, ne aducem aminte de întîmplare.

La Casa Studenţilor din Galaţiul acelor ani, tocmai veniseră cei de la Cristal, trupă cu notorietate, cu instrumente performante, cu oameni foarte valoroşi, care se înfiinţase şi cîntase cîţiva ani în Bucureşti. Cristal-ul era condus de un om excepţioanal de dotat muzical, personalitate cunoscută de cei din trupele celebre ale vremii, cum ar fi: Mondial, Sideral, Sfinx, Phoenix. E vorba aici de Puiu Creţu, cel care m-a descoperit, m-a format şi m-a învăţat cum se cîntă organizat şi foarte serios.

Puiu mă văzuse de cîteva ori cîntînd cu Atletic sau cu Group 17 la serile de dans, la care pe vremea aceea veneau cam 1.000 de studenţi şi unde era o atmosferă foarte vie.

Ţin minte ca şi acum, cum într-o seară, stînd pe o bancă în curtea Casei Studenţilor, cu gîndurile aiurea la ce ar mai fi trebuit să fac pe scenă, ce instrumente ar fi trebuit să mai procurăm... simt cum cineva se aşază lîngă mine fără să mă privească şi mă întreabă direct: “...ce faci, mă, tu acolo pe scenă cînd cînţi?... de ce te tăvăleşti pe jos?... de ce urli aşa?...”. Cînd m-am uitat mai bine la cel care vorbea cu mine, am înlemnit. Era Puiu Creţu, care rîdea şi mă privea destul de uimit. A urmat o pauză, că nu ştiam ce să-i spun, mă pierdusem cu totul, nu-mi venea să cred că mi se adresa chiar cel pe care-l divinizam, şi pentru care aveam atîta respect, dar şi o oarecare teamă. Văzînd că m-am pierdut, m-a întrebat scurt: “...vrei să cînţi cu mine?... să fii solist vocal la Cristal?”... Am crezut că visez şi i-am răspuns imediat: “...păi, eu nu ştiu să cînt în engleză!” El rîdea în continuare şi-mi spunea că nici ei nu ştiu, că asta nu e o problemă, că voi învăţa după ureche, că aşa fac mai toţi soliştii care vor să cînte şi nu ştiu limba engleză. M-a invitat în sala de repetiţii, unde, de cum am călcat, am simţit că viaţa mea se va schimba radical. Prima dată, la dorinţa mea fierbinte, mi-a prezentat fiecare staţie de amplificare, boxele de difuzoare, fiecare instrument, microfoanele... tot, absolut tot! Cînd am văzut că staţia de voci avea cam 100W... (mi-a spus că e o copie fidelă după Vox)... cînd am probat microfonul de solist, (un Dynacord original), cînd a dat jos husa de la baterie, şi mi-a arătat setul acela de tobe profesionale... deja tremuram tot!

A urmat imediat o repetiţie în doi, să vadă şi omu’ ce ştiu, de ce sunt în stare. Am cîntat ce ştiam mai bine, (piese din Beatles în special), eu evitînd să spun prea clar cuvintele, improvizînd şi mirîndu-mă cît de bine sună, cît de tare mă auzeam, cît de “spaţial” suna tot. Puiu zîmbea tot timpul la ce auzea de la mine, îmi făcea semne cînd să întrerup pentru a intra el cu cîte un solo, apoi, cînd să reintru în cîntec... Ce mai, eram în altă lume... cîntam!

...În două zile m-a chemat să-mi prezinte trupa Cristal, în toată plenitudinea ei! Am avut atîtea emoţii, că nu realizez nici azi cum de n-am leşinat! Erau toţi foarte relaxaţi, foarte detaşaţi, cu instrumentele gata de a începe repetiţia. Am asistat la o repetiţie, fără ca eu să cînt... Puiu a vrut doar să-mi facă cunoştinţă cu atmosfera, cu oamenii, şi cu muzica lor... (va urma!)