România, spectator sau jucător?

O carte care se citeşte cu interes şi cu folos atât de specialişti, cât şi de profani este "Pagini din diplomaţia României vol.1" (Editura Junimea 2009).

Cartea a apărut sub egida Asociaţiei ambasadorilor şi diplomaţilor de carieră din România şi a fost lansată la Fundaţia Europeană Titulescu. Coordonată de Ion M. Anghel, Lucian Petrescu şi Valeriu Tudor, această lucrare reuneşte 34 de texte, relatări sau analize ale unor acţiuni de politică externă, iniţiate şi derulate de diplomaţi români în ultimele decenii.

Cum este şi firesc, cartea se adresează în primul rând specialiştilor, cu precădere tinerilor diplomaţi. Materia este structurată pe două paliere problematice: diplomaţia bilaterală, respectiv diplomaţia multilaterală, văzute prin fiecare din componente (componenta: politică, economică sau culturală, consulară ş.a.m.d.).

Sunt puse sub lupă, fără prezumţii ideologice şi fără triumfalisme de circumstanţă, momente de referinţă, succese de prestigiu în relaţiile României cu ţări din Europa, Asia, America şi Africa. Cea de-a doua secţiune este consacrată prezenţei diplomaţiei române în organisme internaţionale (ONU, UNESCO), la reuniuni şi conferinţe internaţionale sau regionale (în special pentru Orientul Apropiat sau Balcani).

MOMENTE.Sunt pagini de "istorie vie" despre stabilirea relaţiilor diplomatice cu RFG (I.M Anghel), ecourile internaţionale ale acestei acţiuni curajoase, pentru acele vremuri (Constantin Gârbea), relaţiile diplomatice româno-britanice 1974-1980 (Nicu Bujor) sau româno-olandeze (Ion Pătraşcu).

Nu scapă atenţiei nici momente "fierbinţi" fie că este vorba despre relaţiile româno-ruse (Lu-cian D.Petrescu), despre opoziţia curajoasă a României la intervenţia armată în Cehoslovacia, despre relaţiile cu ţările din "butoiul de pulbere" care a rămas spaţiul geopolitic al Balcanilor ( Ion Mărgineanu). 

 

Captivante sunt şi textele despre relaţiile româno-chineze (Romulus Ioan Budura), româno-sud coreene, ori româno-nord coreene (Izidor Urian), despre rolul diplomaţiei române în încetarea conflictului din Vietnam (Lucian D.Petrescu). Nu lipsesc referirile la acţiunile diplomatice ale României în perioada conflictului din Orientul Mijlociu (Aurel Turbăceanu, Vasile Prună), despre relaţiile româno-iraniene în deceniul VII al secolului trecut (Ladislau Mosoni), despre geopolitica resurselor naturale din Bazinul Caspic şi Asia Centrală (Ion Porojan) sau despre contribuţia României în dialogul UE - America Latină (Vasile Macovei).

LECŢIA. Interesul cărţii nu se opreşte numai la nivelul cititorului iniţiat în arta diplomaţiei. Cititorul "profan", dar dornic să cunoască tainele acestei nobile profesii, va afla pagini de excepţional interes. Mă refer, în primul rând, la studiul academicianului Mircea Maliţa, eminent profesor şi diplomat despre "criza rachetelor", aşa cum a fost ea trăită şi văzută "în direct" de la New York, în anul 1962.

Sunt, însă în carte şi relatări ale unor fapte sau declaraţii, în aparenţă minore, care spun mult despre o anumită stare de spirit cu care s-a confruntat epoca revolută. Un semnificativ exemplu îl avem în relatarea despre întâlnirea lui Emil Bodnăraş, membru al conducerii superioare de partid şi de stat a României şi A. B.Ariostov, care s-a petrecut la scurtă vreme după invadarea Cehoslovaciei de "trupele frăţeşti".

O menţiune specială datorez pentru tulburătoarea profesiune de credinţă a unei personalităţi de referinţă a diplomaţiei româneşti, ambasadorul Constantin Ene. După ce rememorează momente-cheie ale devenirii sale, domnia sa scrie aceste cuvinte, pline de tâlc, "despre condiţia diplomatului în totalitarism sau în orice alt regim":

"Este una de exercitare a profesiei şi de căutare inteligentă a căilor. Ca şi pe front, «martirismul» este incompatibil cu diplomaţia onestă. Recurg la el firile slabe. Diplomaţia a rezistat şi rezistă ca profesie, ca şi limba unui popor. Pusă în alt context, nu mai este «diplomaţie», ci altceva".