Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Una e să fii în cărţi, la loteria destinului, ca un politician care nu s-a isprăvit şi se mai joacă el însuşi şi e jucat de ceilalţi, şi alta e să fii în cărţi de citit şi apoi de aşezat în bibliotecă. Aşa s-a aşezat frumos, în biblioteca mea de la Sângeru, o carte care m-a surprins întâi, prin mirarea că putea să existe. Apoi m-a surprins plăcut prin bucuria de a o descoperi excelent scrisă şi documentată. Cine să aibă timp de aşa ceva? Cine să mă ştie şi să ne ştie, neînsemnaţi în oceanul lumii, pe noi, sângerenii şi să ne dedice o carte? Nu suntem în zona mănăstirilor moldave, nici pe Valea Oltului, măsurată cu pasul de Bogza, n-avem faima Sucevei sau a cetăţii Neamţului, nu-i în curtea noastră Masa Tăcerii, cu scaunele ei pe care se întoarce uneori, să se hodinească de atâta eternitate, Constantin Brâncuşi. O carte cu totul despre noi, de la înfiripările dacice pănă în mansarda zilei de azi. Profesorul Ion Bocioacă, nedezlipit cu ochii din despicătura cărţilor, mereu prizonier al lecturii şi mereu sechestrând cărţi, pe unde le prinde, iar când nu le prinde vrednice, le scrie el, mi-a trimis cu poşta, care încă mai umblă la noi, după atâtea falimente, o carte care se cheamă – să nu vă vină să credeţi – ”File din trecutul comunei Sângeru” şi dedesubt, ca o fandare de modestie, ”contribuţii documentare”. Coperta are caligrafiate deasupra şi două nume, Dr. Constantin Dobrescu şi Cătălin Dobrescu, despre care am auzit că-s ploieşteni, tată şi fiu. Cartea poartă şi o dedicaţie – ”Lui Rareş-Andrei, fiul şi nepotul nostru”. Vă daţi seama, dragi prieteni, mulţi-puţini ai scrisului meu, că nu m-am dezlipit de ea până am gătat-o, la ultima filă şi iar m-am întors şi mă mai întorc s-o gust şi întregesc în nemărginita mea curiozitate. Sunt învăţat, de când am fugit din sat să învâţ carte, mai întâi la Urlaţi, de unde m-am întors ogârjit după un trimestru în clasa a VII-a (o gazdă căreia ai mei îi trimiteau o găină săptămânal să mi-o facă ciorbă ajungea în castronul meu în varianta zeamă de fulgi), apoi la Vălenii de Munte unde am ispăşit liceul, cu formula – De unde eşti? – Din Sângeru! – Pe unde mai vine şi asta? Aşezat pe mejdina judeţului, Sângeru se nimerea rar în memoria vreunuia, iar când s-a întâmplat ca, ajuns şi eu să umblu prin bătătura lumii, să găsesc la New York un sângerean şi în Japonia fiica unei profesoare din Ploieşti a cărei mamă era din Sângeru, să mă umflu în pene de bucurie şi îngâmfare. Sunt, suntem!
Cartea, excelentă, a familiei Dobrescu, tată şi fiu, conţine 127 de pagini, toate despre Sângeru şi împrejurimi, nu scapă nimic, ştie tot. Mi-am găsit în ea şi războaiele în care au luptat bunicii şi străbunicii, cioburile de la Piscul cu Cioburi din Manţura unde ne ducea mama, directoare de şcoală, să căutăm - şi găseam mereu – resturi de oale fără smalţ din secolul doi după sau înainte de Hristos, mi-am găsit împrejurmuiri de lut pe care le ştiam şi multe, destule, pe care nu le ştiam. Nu ştiam că suntem o veche, veche cât istoria, zonă locuită de fiinţe umane, de-ai noştri toţi, suflaţi în smalţul aceleiaşi ulcele care-i satul meu împrejmuit de dealuri şi, cu puţin noroc, încă păduri. Cartea domnilor Dobrescu, la care au asudat fără a fi de aici, conturează o bogată şi pilduitoare monografie, pentru a intra în capcana clasificărilor făcute de exegeţi. Ea e până la urmă o declaraţie de dragoste pentru aceste pământuri pe care le iubesc fiindcă aici m-am născut, aici s-au născut mama şi tata, bunicii, trei, fiindcă bunica Maria, dinspre tată, era de la Mierea, de pe Valea Buzăului, şi cei dinaintea lor, mutaţi acum în cimitirul din sat. Eu n-am fost în stare, în multele cărţi pe care le-am scris, să scriu o carte despre satul meu. I-am dedicat poezii şi fragmente de proză, amintiri disparate şi cântece de iubire. Niciodată o carte întreagă. Îmi lipseşte răbdarea documentării şi apoi n-am fost în stare niciodată să scriu cu determinare despre mine. Iar satul meu sunt eu. Domnii Dobrescu scriu, adunată în XI capitole, o carte întreagă, cu o introducere, o încheiere şi o înşiruire amplă de bibliografie. Citez câteva capitole: Istoricul localităţii Sângeru până la sfârşitul epocii feudale, Informaţii privind comuna Sângeru în perioada de la 1821, la sfârşitul Războiului de Independenţă, Comuna Sângeru în perioada celui de al doilea război mondial, Date privind comuna Sângeru în perioada ”anticamerei erei staliniste”....Sângeru, Sângeru, Sângeru. Mă uit în curtea unde am adunat aproape două mii de pietre cioplite de ţărani, de prin toate satele şi de pe toate văile, din susul Moldovei, până-n Gorj şi Apuseni, un muzeu care demonstrează că avem, suntem şi piatră, nu doar lut, lemn şi ţărână. L-am donat satului meu, muzeul, şi sunt fericit când intră aici, fără taxe şi formalităţi, vizitatori, iar eu – când nu mă aflu la Bucureşti - le sunt ghid benevol. E fila adaos pe care o aşez la sfârşitul cărţii domnilor Dobrescu pe care-i iubesc fără să-i ştiu.
Citește pe Antena3.ro
