Senin la Porto

E senin la Porto, seamănă a poezie şi a rugă, turiştii se înghesuie pe acelaşi troutuar, paşii îşi ţin de cald unii altora, vocile nu se cunosc şi nu se recunosc, e un haos fermecător pe aici, pe unde nu se mai ştiu adrese şi numere de telefon, pe unde miroase a cafea din fiecare bar de colţ de stradă, cu pretenţii puţine şi cu clienţi fericiţi, e senin la Porto, cerul e mai albastru decât îmi aminteam şi râul puţin mai tulbure, se înceţoşează timid fiecare strop de amănunt care se aşterne dincolo de fereastră, aici se cronicizează toate dorurile şi se înteţesc sentimentele ascunse de ochii celor care nu ştiu să detecteze decât cazurile trecute în dicţionar şi în tratatele de moralitate scrise dincolo sau dincoace de ocean, e senin la Porto şi asta ne ocupă cea mai mare parte din privirea cu care încercăm să înţelegem, curioşi, dar şi destul de grăbiţi, ce ni se întâmplă, ce li se întâmplă şi celor din jur cu care ne împărţim mereu prea inegal singurătăţi şi vise, e senin la Porto şi vântul care bate sacadat dinspre Douro nu mai ştie să îndulcească nici măcar o treime din aşteptările cu care ne-am îmbogăţit exagerat biografia şi temerile, cu care ne-am aflat, pe scurt, adevărurile şi neadevărurile, cu care ne-am încercat până la limita disperării răbdarea şi nerăbdarea, e senin la Porto şi se simte în fiecare fărmână de aer absenţa celor care nu au mai ajuns de multă vreme aici şi, mai ales, tristeţea celor care nu au apucat să ajungă niciodată până la acest capăt de lume cu care suntem, fără să ştim, complici, cu care avem, fără să ne dăm seama, atât de multe în comun, e senin la Porto şi soarele aproape că arde frunzele încă amorţite ale unei primăveri întârziate, pe care cu toţii spun că au aşteptat-o îndelung, e senin la Porto şi se aude zgomot de tacâmuri şi de farfurii dincolo de un zid de care nu mai ţine nimeni cont, se izbesc în cercuri ireale porţelanuri fără nume şi fără model precis, e senin la Porto, atât am avut de raportat în duminica aceasta care ne poartă pe pleoape iniţialele şi care ne duce în adiere speranţa că viitorul ne ţine partea, e senin la Porto, seamănă a poezie şi a rugă, turiştii se înghesuie pe acelaşi troutuar, paşii îşi ţin de cald unii altora, vocile nu se cunosc şi nu se recunosc, e un haos fermecător pe aici, prin seninul acesta care într-un fel ne aparţine...