Singură cu nemărginirea

Am văzut Oceanul... M-am pierdut, pentru câteva clipe, în nemărginirea lui firească, am stat, minute în şir, cu ochii aţintiţi spre un albastru de neegalat, ascultând numai zborul pescăruşilor şi ritmul valurilor înalte, care se izbeau fără ezitări de câte o stâncă curajoasă, de câte o privire care cerea mângâiere. Am iubit mereu Marea Neagră, nu pentru aglomeraţia de sezon, nu pentru insolaţii sau pentru gălăgia de pe plajele înghesuite, ci pentru libertatea ei, libertate care aproape îi prisoseşte şi pe care, uneori, se întâmplă să o împartă cu cei mult mai mici şi mai neputincioşi, cu cei care nu ştiu şi nu pot să se bucure de răsărit şi de apus, simplu, fără explicaţii. Oceanul pare şi mai liber. Am impresia chiar că nu-i mai e de folos tot infinitul pe care îl cuprinde. Era agitat, valurile i se spărgeau furios şi îşi stingeau surprinzător freamătul pe un nisip plictisit de atâta senin.

A început să plouă. Deodată, ca de nicăieri, aveam şi mai multă apă în jur, se înmulţeau toate orizonturile şi, încet-încet, fără să iasă în evidenţă, soarele palid începuse să treacă în plan secund, cu tot cu iniţialele lui resemnate. Aripile pescăruşilor nu se mai vedeau, lăsând loc norilor provizorii. M-am ferit de vremea rea, m-am adăpostit într-o staţie fragilă de autobuz de provincie, treceau oamenii pe lângă mine, de parcă nu m-ar fi văzut, mergeau cu paşi calmi, printr-o ploaie deasă, fără umbrele, fără chipuri încruntate, cu mintea limpede şi cu mâinile libere, lăsate în voia vremii, pe lângă corp, de parcă nu le aparţineau, de parcă nu voiau să-şi controleze gesturile.

Am ieşit şi eu în ploaie. Eram curioasă să înţeleg de ce unii pot trăi fără complicaţii, de ce pentru ei pare de ajuns că există ocean şi există ploaie. M-am apropiat de nişte scări abrupte, care duceau spre ţărm. Se mai potolise vremea şi-mi dădeam seama că am exagerat, crezând că m-a prins furtuna în plină reconstrucţie sufletească. Am coborât câteva trepte, cu teamă, ca şi cum aş fi mers spre cea mai importantă scenă a lumii, ca şi cum în faţă nu ar fi fost nemărginire, ci multe, multe priviri aţintite către gesturile mele încă nesigure. În apropiere s-a auzit o maşină, urmată aproape artificial de câteva claxoane. Aş fi vrut să mă uit în urmă, să văd ce se întâmplă, eram şi curioasă, eram şi puţin speriată, dar nu mi-am putut lua ochii de la acel albastru, de la sunetul valurilor, de la lumina elegantă a ploii. S-a înseninat brusc. Nici nu mai ştiu bine când a ieşit soarele la loc, îmi amintesc doar că i-am văzut razele către larg, oglindite nefiresc de tandru de tot acel peisaj de final de februarie.

Era gălăgie din cauza valurilor. Din când în când, treceau pe lângă mine şi alţi oameni, rostind pe limba lor cuvinte haotice. Nu puteam să-i aud şi să-i înţeleg. Dar îmi erau dragi. şi totuşi mi se părea atât de linişte, în toată nebunia Oceanului, aproape că îmi auzeam inima bătând şi rostind nume, aveam senzaţia că mă aflu în mijlocul celei mai expresive tăceri posibile. şi era doar Oceanul. Nimic nu se schimbase în exterior, nimic nu arăta altfel decât cu o zi înainte, dar toate se reflectau curios în regia intraductibilă a acelor locuri. Nu mi-era greu, nu mi-era uşor, pur şi simplu mi se şterseseră din minte toate părţile triste, pentru câteva minute nu am fost capabilă să mă reconectez la realităţi, la trecut sau la prezent. Am fost singură cu nemărginirea, cu libertatea totală, cu lumina neîncetată, cu cei de aproape şi cu cei de departe, pe care îi rezumă atât de frumos fiecare val şi fiecare zbor de pescăruşi.

La alt capăt al continentului, cu fus orar diferit, am învăţat limba Oceanului, am învăţat să spun "te iubesc", ca să înţeleagă cine trebuie, am învăţat că de acum înainte trebuie să ascult doar de freamătul

ţărmului şi de vocile celor cărora le pasă de mine, am învăţat că acolo, sub protecţia stâncilor, sub ameninţarea romantică a ploii, pot cuprinde iarăşi cu privirea prezentul şi viitorul. Acum, parcă, ştiu mai bine ca înainte ce înseamnă sentimentele universale, acum e mai puţin greu să-mi fac planuri şi să construiesc scopuri. ştiu că şi Oceanul îmi e aliat, i-am smuls promisiunea că mă va primi mereu, tot acolo, pe acelaşi ţărm, unde contează doar să fim în stare să vedem că mai avem destule de făcut, că mai avem pe cine iubi, că mai avem de ce lupta. Am văzut Oceanul. Am făcut cunoştinţă cu un alt fel de eternitate.