Spin pe trandafir!

Uneori stăm de vorbă cu noi înşine, ne surprindem cu întrebări, nu găsim decât rareori răspunsuri, chiar dacă nu auzim voci ciudate venite din off, nu înseamnă că suntem neapărat în regulă, doar că dacă am îndrăzni, am afla mai multe despre taina lumii!

Frumuseţea există, iubirea există, credinţa există, morala există, doar că n-avem niciodată timp de nimic în ultimii ani! Lumea aleargă nebună către ceva! Ceva-ul care-l priveşte personal!... şi atunci mă duce din nou gândul la Lennon, la Dylan... "... viaţa e tot ce ni se întâmplă zilnic, în timp ce noi suntem ocupaţi cu altceva!".

Nişte trandafiri atât de roşii şi atât de deschişi, atât de aplecaţi către mine şi atât de înrouraţi în dimineaţa acelei dimineţi m-au atins pe picior parcă vrând să-i bag în seamă, parcă vrând să intre în vorbă cu mine! Ce noroc pe mine că i-am văzut la timp, că i-am zărit cu coada ochiului, altfel treceam fără să bag în seamă frumuseţea lor efemeră, dar inefabilă... prea grăbit să simt mirosul, prea prins cu ale vieţii întortocheate cărări... fruntea mea puţin prea încreţită, puţin prea încruntată!

Mi-am propus să stau un pic şi să-i privesc mai atent, să-i ating, să-i ascult, să-i bag în seamă! Astea se fac pe ascuns uneori, depinde pe unde te afli, unde îţi apar în cale... (ca şi cu povestea pe care v-o spuneam mai ieri... apariţia pentru câteva secunde a curcubeului! Să nu te surprindă cineva că bagi în seamă, că observi aşa ceva, că lesne ai putea fi etichetat ca "uşor dus, uşor luat... dus cu pluta, luat cu leuca"... sau invers, că nu s-a stabilit!).

Pe mine nimeni nu m-a învăţat să iubesc florile, şi mai ales cum să le iubesc! Ştiu doar că mă tulbură frumuseţea lor, mă doare scurtimea existenţei lor, mă fac să închid pentru câteva momente ochii şi să mă las purtat, purtat ca visul inocent, ca scâncetul născutului sau ca al spiritului veşnic tânăr... ştii tu, că ţi-am mai spus: The Spirit Carries On!...

În dimineaţa aceea mă aflam atât de aproape de mare, dar nu m-am întâlnit cu ea, că n-aveam întâlnire atunci. Cu marea te duci la întâlnire când te cheamă sau când ţi-e atât de dor de ea!... "valul care-a plâns pe glezna ta..."! Trandafirii aceia priveau spre mine, ei s-au întors cu totul spre mine! Şi în ce scop? Se întreabă cineva dacă... "merită"?

Ştiu că eu atunci i-am văzut vii, proaspeţi, plini de rouă, senini ca visurile copilăriei mele, sau ca dimineţile tale luminoase! Trandafirii aceia m-au făcut să îngenunchez, cu toate că mai târziu, depărtându-mă, i-am văzut peste tot, unii atât de înalţi pe tulpinile lor, încât treceau cu mult de fruntea mea.

Ciudat, dar am ştiut (aşa cum ştiu şi acum) că ei pot fi atât de frumoşi doar acolo pe vrej, pe tulpină, pe pământ... altfel, de-i tai, de-i rupi, te poţi bucura mai puţin de ei, cu toate că şi atunci strădania lor e mare spre a-ţi da ţie satisfacţie, chiar dacă doreşti să-i priveşti din glastră!... şi apoi numărul atât de mare de spini... spini pe trandafiri!

Raiul dulce ca o rană, ce deschis e drumul tău/ Nu-i uşor, uşor de loc
nu-i, să mă sui la cer şi eu/ Din dorinţă până-n fapt, de la ardere la stea/ Nu-i deloc bătută calea, e ca şi chemarea ta!// Rai, Rai, Rai, grădină verde, flori de pus la geam la tine/ Vai cum creşte-un spin din floare, şi din pieptul meu suspine/ Şi cum vine-un cântec dulce, din ograda mea cam tristă/ Raiul e ca un jăratec, sau ca lacrima-n batistă.// Şi cât loc la mine-n casă, şi cât loc la tine-n Rai/ Tu cu raza de lumină, eu cu cântecul din nai/ E frumoasă amintirea, şi mirat şi chipul meu/ Tu te uiţi ca la un flutur, eu mă uit ca la un Zeu!/ Nu-i suspinul cor de îngeri, strigătul nu-i parafrază/ Şi cât semăn eu cu ploaia, şi cât semeni tu cu raza/ Tu, lumina de din ceruri, care arde sus, prea sus/ Eu, un strop de apă dulce, şi o rugă spre Iisus.// Ce uimită ţi-e privirea, nici nu ştiu sub ce motiv/ Ai plecat nevinovată spre apus, definitiv/ Astfel îmi aplec umila, fruntea mea sub patrafir,/ Tu trăind doar din iubire, eu un spin pe trandafir!// Şi-astfel se mai scrie-n lume, din prea marea răvăşire/ Înc-un vers, şi înc-un cântec, cine poate să admire/ Încă o istorioară, nici prea roză, nici prea gri/ Doar să poţi simţi ca mine, şi-apoi... cine poate şti!