x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Steaua albastră!

0
Autor: Vasile Seicaru 16 Noi 2008 - 00:00

... şi atunci pădurea a căpătat o culoare uşor albăstruie, copacii au încetat să mai plângă din frunze, drumul din apropiere a căpătat un sens, iar norii au dispărut deodată, lăsând cerul senin, senin!




Cristina nu a fost niciodată nici atrasă, nici interesată de bani, de mirajul îmbogăţirii. Părinţii ei au dus-o destul de greu, aşa că abia dacă primea câţiva lei pe săptămână, pentru dulciuri, film sau vreo băutură răcoritoare. Dar şi atunci, banii se duceau pe cărţi, pe discuri şi iar pe cărţi. Dar cum toţi copiii îşi doresc atâtea la vârsta lor, ea îşi dorea multe, aşa că ştii cum e cu tinerii când îşi doresc şi nu au ce vor? Ei bine, îţi spun eu: suferă! Şi ea suferea că n-are blue jeans, încălţări la modă, bluze şi rochii la modă. Nu-şi dădea prea bine seama că mintea ei era ageră, gândurile ei erau vii, visurile care o ardeau erau sublime. Frumuseţea interioară ca o vină! Vinovăţia însoţită de ruşine. Ajunsese să se ascundă cât mai bine în faţa colegilor şi prietenilor, încât citea pe ascuns, asculta muzica ei pe ascuns, intra în câte o expoziţie pe ascuns, la teatru şi la Atheneu, la fel. Gândea frumos, visa frumos, trăia frumos. Ce păcat însă că toate acestea erau pentru ea prea greu de dus în inimă şi în minte, imaginea din oglinda în care evita să mai privească era prea străină pentru ea, încât ajunsese să-i fie silă de cum arăta, aşa că, în tristeţea ei, îşi lăsa paşii mărunţi să o poarte aproape fără voie spre bibliotecă. Cel mai greu pentru ea erau momentele de singurătate, care deveniseră din ce în ce mai dese, prea dese, şi care o apăsau. Plângea mult pe ascuns, dar învăţase să privească într-un  anumit fel cerul, norii şi încerca să mângâie vântul. Shakespeare, Kafka, Dostoievski, Eliade, Puşkin, Paler, Nietzsche îi deveniseră prieteni şi o însoţeau pretutindeni, dar ce păcat, tristeţea ei era fără margini. Fetele de aceeaşi vârstă se duceau la săli de gimnastică, în cluburi, în discoteci şi în baruri de fiţe. Mersul ei era aplecat în timp ce mintea-i era sclipitoare, faţa ei era mai degrabă neatinsă de fard sau creme, dar gândurile ei pluteau îndrăzneţe în Levant, hainele lipsite de culori stridente, dar propria imaginaţie o purta în Shambala, glasul ei era aproape stins şi destul de nesigur, dar dorinţele ei cele mai arzătoare ar fi vrut s-o ducă spre un tărâm luminos în care se vedea frumoasă, fericită şi surâzătoare. Dimineaţa se trezea devreme şi se grăbea în grădină să soarbă frumuseţea dimineţii, să vadă şi să simtă roua în iarbă, să privească cu ochi dilataţi fluturii, păsările, insectele, în poate câte vreun ultim zbor pe care, ciudat, îl înţelegea şi îl vedea altfel, altfel! Colegii ei o credeau dusă, ciudată, se fereau să fie în preajma ei, nimeni nu-i mai dorea prezenţa binevenită, chiar şi cei pe care-i credea prieteni mai degrabă o evitau. Într-o zi s-a trezit atât de singură pe un drum atât de nesigur, neştiut prea bine de ea, nici măcar prea luminos, aşa că direcţia către care se îndrepta i-a devenit dintr-o dată atât de străină, încât a simţit nevoia să se aşeze o clipă sprijinită de un copac. Au trecut pe acolo doi pădurari şi au găsit-o aşa, nemişcată, cu un zâmbet atât de frumos pe chipul la fel de frumos. Frunzele ruginii ale toamnei căzuseră deja pe faţa ei, pe frunte, pe umeri. În palma uşor deschisă au găsit o steluţă de sticlă de culoare albastră care strălucea, răspândind în jur o lumină stranie, dar atât de curată, de vie, de învăluitoare. Mai mult ca sigur că adormise toropită de gânduri numai de ea ştiute, numai de ea înţelese!
Citeşte mai multe despre:   cutia cu romantism

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de