Steaua şi Dinamo au şlefuit caratele molozului

Întâmplarea a consumat şi cea mai gogonată promisiune a campionatului. Meciul meciurilor, derby-ul derby-urilor, clasicul, unicul, nemaiîntâlnitul şi nemaipomenitul Steaua - Dinamo a consumat în avancronici toată rezerva strategică de elogii. Micuţii care mai cred în poveştile cu feţi-frumoşi au rămas pur şi simplu lefteri de epitete. Şi la ce bun atâta risipă? La ce bun atâta minciună, când meciul a vărsat peste noi argumentele unei realităţi incontestabile. Avem un fotbal de tot râsul. Tradiţia pe care o tot invocăm nu poate participa de nici un fel în lucrarea prezentului. Tradiţia, ca termen de comparaţie, nu face decât să-i împovăreze până la nimicire pe cei care mai au tupeul să se atrârne de ea. Chinuiala din meciul de luni seară a demonstrat clar că, la ora actuală, orice echipă care are în componenţa sa peste doi fotbalişti şi-un portar poate câştiga uşor titlul naţional. Când nu îndeplineşti însă nici această condiţie minimă, nu ai decât să laşi întâmplarea să-şi facă de cap, să decidă soarta campionatului după cum îi este voia.

Steaua a debutat derutant în meciul cu Dinamo. Trupa lui Sorin Cârţu şi-a luat din prima repriză porţia unei dominări aparent raţionale. Dar tocmai această dominare copioasă, acest asalt aproape permanent la poarta lui Bălgrădean a reprezentat pentru stelişti lucrarea de control care le-a adus repetenţia. Fiindcă steliştii au fost puşi astfel în situaţia de a-şi etala ratarea în toată splendoarea sa. Primitivismul bagajului tehnic, incapacitatea de a gândi jocul pe proprie răspundere şi rătăcirea brauniană prin careul advers i-a aşezat cu faţa la perete. În atacurile bezmetice ale steliştilor nu au reuşit să facă lumină nici măcar dezechilibrările comice ale apărătorilor dinamovişti. Asta, aşa, ca să fie jena de toată jena.

Risipa de neghiobie din prima repriză le-a cam consumat vitamina steliştilor. În partea a doua a meciului a fost rândul dinamoviştilor să urce spre a-l mai saluta şi ei pe Tătăruşanu. Dar nici voltele dinamoviştilor în atac n-au prea avut desenul fotbalului. Rătăcirea în neputinţă i-a caracterizat şi pe adunaţii lui Andone. Numai că pentru ei mingea a intrat şi în poartă. Iar golul, unicul gol al meciului, are aerul unei ironii de tot rafinamentul. A înscris Torje. A înscris Torje cu capul! Numai astfel caratele molozului fotbalistic de care am avut parte puteau căpăta strălucire.

Concluzia e tristă. Incidentele care au acompaniat meciul Steaua - Dinamo sunt singurele capabile să boteze cu identitate proprie evenimentului de luni seară. Galeriile şi-au făcut de cap sub pretextul că doar ele sunt capabile să ducă mai departe tradiţia adevăratelor derby-uri. Suporterii dinamovişti s-au manifestat în timpul meciului. Şi s-au manifestat extrem de... înflăcărat. Suporterii din Ghencea au asigurat finalul spectacolului. La plecarea din stadion şi-au făcut timp pentru a vandaliza puţin maşina patronală. Faţă de aceste evenimente ar trebui să mă manifest cu cea mai a dracului indignare posibilă. Dar mă abţin, pentru că, altfel, ar trebui să discut şi despre incitările inconştiente din sosul presei. Paznicii legii n-au decât să-şi justifice consumul bugetar. La ei e instrumentul dreptăţii. Câteva observaţii sunt totuşi necesare. Trebuie să recunoaştem că derbedeismul tribunelor au deseori modelul în înaltul tribunelor oficiale. Acolo pe unde îşi mai face veacul şi dirigintele comisiilor disciplinare de la LPF, domnul Dumitru Dragomir. Tot de pe acolo, de prin peluzele oficiale, cred că şi-au luat jucătorii dinamovişti învoirea de a-i aproviziona cu artificii pe suporteri. Altfel, mi-ar fi milă să aflu că ei au acceptat umilinţa cărăuşiei de bunăvoie. Şi ar mai fi ceva. Sancţionarea evenimentelor scandaloase trebuie să urmeze legii şi aplicării regulamentelor fotbalistice. Dar ea nu are ce căuta în rezultatul meciului. Fiindcă astfel am mai minţi o dată în plus fotbalul.