Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Încă îmi mai amintesc de strada pe care treceai adesea în drumul tău spre şcoală. Aş numi-o... strada cu tei.
Încă îmi mai amintesc de strada pe care treceai adesea în drumul tău spre şcoală. Aş numi-o... strada cu tei.
În mintea mea, mirosul florilor de tei persistă atât de puternic încât ameţeala asta care mă cuprinde ar putea să mă facă să mă aşez pe prima bancă ivită în cale. Nu o fac, dar paşii mă poartă parcă fără voia mea până la capăt. Nu e lungă strada. Doar atât cât să-mi aducă suflarea ta atât de aproape de obraz. Ce mică e distanţa asta! Suflarea ta mă prinde, mă cupride, mă învăluie precum un vânt de seară, o frunte de copil. Mi-e atât de la îndemână suflarea ta încât o simt ca pe o rană care încă mai doare, dar de care ştiu sigur că n-o să mor. Amintirea florilor de tei, într-o zi geroasă de iarnă, undeva într-un oraş la malul Dunării, când prezenţa ta e atât de aproape încât tresar. De uimire, nu de teamă. În oraşul amintirilor mele nu e nimic întâmplător. Totul pare cufundat într-o anume consistenţă de pluş, de catifea... perdele alb şi mov, miresme neobişnuite îţi pot mângâia nările, steluţe cu duiumul, cor de îngeri, acorduri minore, un peisaj încremenit, născocit parcă de cineva din vată de zahăr... şi peste toate, chipul tău care mă însoţeşte peste tot în acest decor.
Pentru a nu ştiu câta oară în seara asta, trag adânc în piept mirosul florilor de tei, venit din altă lume, din altă dimensiune. Să fim serioşi! Ai putea crede că am luat-o razna, dar nu e aşa! Mi-aş vedea de treaba mea, dar mai stau puţin, încă nu pot pleca... Cineva îmi face un semn prietenesc din mână, mă salută, şi eu pot să-i zâmbesc. Sunt aproape de capătul străzii. Mă opresc brusc, pentru că văd cu bucurie aceeaşi bancă de piatră pe care cândva mă urcam şi-ţi strigam că te iubesc, iar tu întindeai mâinile către mine, cu ochii închişi, cu inima bătându-ţi tare, atât de tare încât îmi spuneai că ai vrea să mi-o aşezi în palmă, să văd, s-o pot atinge. Mă apropii de bancă şi o ating de parcă aş vrea să mai simt vibraţia. Chiar dacă aş încerca să repet gestul acela acum, el ar putea părea hilar, nebunesc şi nepotrivit pentru vârsta mea. O mână însă întind către ceva... nici eu nu ştiu prea sigur către ce. Poate către două siluete uşor neclare, ale unor copii desenaţi de mâna timpului în lumini şi culori pale, prea pale... Ce mai, pictorul Timp a pictat în culori prea pale. Abia dacă mai pot zări ceva.
Citește pe Antena3.ro
Ciudate sunt uneori gândurile oamenilor atunci când amintirile vin fără să-i întrebe. De data asta eu le-am chemat, eu le-am vrut, eu le-am adus. Mă cuprinde brusc frigul şi încerc să-mi revin, dar mă surprind cu o lacrimă pe obraz. Ridic privirea spre cer şi las vântul să se joace pe obrazul meu. În scurt timp, nici amintirea lacrimei nu va mai fi. Doar un miros de tei atât de puternic, venit dintr-o lume ireală în alta atât de reală, dureros de reală... Voi reveni mai spre vară! Poate câteva flori de tei vor cădea şi în palma mea! Poate din nou vântul se va juca pe obrazul meu! Vântul, timpul... gânduri, rânduri... şi strada cu tei.
“În oraşul amintirilor mele, nu e nimic întâmplător. Totul pare cufundat într-o anume consistenţă de pluş, de catifea... perdele alb şi mov, miresme neobişnuite îţi pot mângâia nările, steluţe cu duiumul, cor de îngeri, acorduri minore, un peisaj încremenit, născocit parcă de cineva din vată de zahăr... şi peste toate chipul tău care mă însoţeşte peste tot în acest decor”.
Vasile Şeicaru
