x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Suntem singuri

Suntem singuri

de Lucian Avramescu    |    24 Mar 2014   •   14:39

Ne naștem singuri și murim singuri, nota, pe o manșetă de carte, spre aducere aminte ca subiect al altei cărți, un servitor cu condeiul al bibliotecii. Da, așa par a sta lucrurile. Ce se petrece, mă întreb eu, între cele două singurătăți? Rămânem tot singuri? Exclus, îmi răspund. Singurătatea e pulverizată de năvala prietenilor, iubirea o populează cu înaripate visări, cu excepția cazurilor când devine singurătate-n doi, viața socială dă în clocot, nu mai ai cum trăi singur. Singurătatea poate vira într-o anchiloză sufletească. Te oprimă și sufocă. Nu despre această tragică, nostimă și delicată singurătate cutez să scriu azi câteva rânduri, ci despre singurătatea mea ca țară și ca popor. În copilărie, bunicul din partea mamei, lângă care am crescut, îi aștepta, zi și noapte pe americani. Se trezea din somn părându-i-se că a auzit avioane. Avioanele americane care să ne scoată de sub ruși. Ne trezea și pe noi, pe mine și pe bunică și ne punea să ascultăm. Noaptea era ciobită discret de lătratul unui câine care readormea și el la loc. Ascultați! – zicea bătrânul și ochii lui de un albastru senin străluceau de emoție în noapte. Nu auzeam nimic. Nici vorbă de bombardiere americane care să-i alunge pe ruși. Eu citeam Dostoievski și Tolstoi și bătrânul înghițea greu explicațiile mele că nu toți rușii sunt sovietici. El nu-i înghițea și gata, de când trecuseră prin sat cu războiul, alergând femeile și mai apoi, luîndu-i pământul. Am rămas singuri. Singuri în gura lupului.

După 89 a reînviat speranța de a nu mai fi singuri ca popor, ca țară. Am intrat în UE și bag samă că suntem tot cam singuri. Am intrat în NATO și singurătatea noastră, la granița alianței, s-a lungit și s-a lățit cât un răzor între două superputeri. Ăștia dacă se vor bombarda vreodată, nu se vor bombarda la ei acasă, ci departe de ai lor, în bătătura mea. Singurătatea mea pe graniță e ca a lui Fernandel într-un film care se chema cred ”Legea-i lege”. El se născuse într-o odaie care s-a nimerit, cu casa care o conținea, pe granița dintre Franța și Italia și, birocrațiile celor două țări se încăpățânau să nu-l recunoască. Filmul se încheia cu personajul jucat de marele actor mergând singur, singur și amărât, pe linia de graniță, atent să nu lunece într-o parte sau alta, unde singurătatea lui ar fi însemnat temniță. Citesc, cu un evlavios dezgust, analize care îmi povestesc despre cât uriaș interes au unii să se împrietenească, să se asocieze, să se combine cu noi, ameliorându-ne singurătatea. Curând aceste împrieteniri se cer decontate, ceea ce îmi arată că tot singuri suntem. Prietenia în lumea de azi e pe bani și pe interese. Ca și prietenia –un nonsens de altfel – din politică.

Suntem singuri, domnilor confrați. Nu doar când ne naștem și murim, ci și ca nație. Și așa sunt toți. Nu doar noi suntem singuri. Sunt și alții. Numai că ei au priceput mai devreme ceea ce nouă ne scapă. Nemții sunt și ei singuri, dar au clădit, din cenușa războiului, cea mai prosperă economie europeană. Singuri au clădit-o. Noi tot așteptăm miracole din cer, din UE, de la NATO, iar țara, dată pe mâna unor netrebnici se tot duce în jos. Singurătatea nemților sau evreilor sau americanilor se bazează pe patriotismul celor pe care și i-au pus în frunte. Ai noștri au mereu pe buze gustul otrăvit al trădării. Noi suntem singuri în singurătatea noastră, gospodărită de niște vrășmași pe care ni i-am produs, aici, la noi, din aluatul ființei noastre devenite deodată beteagă, prin patent autohton.



×