Suo pe colectionari!

Un nepriceput e un om care nu-i de acolo, nu conteaza in ce treburi.

Nu-l preocupa chestia, nu a avut nici ocazia si nici tragerea de inima s-o inteleaga, nu s-a exprimat niciodata in scris sau in ocazii publice despre ea, iar daca e solicitat sa aiba pareri, spune simplu nu ma pricep, fara sa sufere ca sunt si lucruri la care nu se pricepe. Ba chiar cu un fin sentiment de eliberare, fiindca asa isi redefineste competenta in cauzele despre care lumea stie ca e un edificat. E reconfortant sa declari ca nu te pricepi la astronomie, cand o tara intreaga te respecta ca eminent lingvist.

Exista insa si situatii cand oamenii, care nu si-au probat in nici un chip priceperea intr-o problema si si-au dus viata ca si cand problema aceea n-ar fi fost importanta, se reped sa aiba pareri. Si nu numai ca le au, dar si le raspandesc vehement, cu aerul ca au toata indreptatirea s-o faca in scris, la radio si la televiziune. E vorba de treburile interesand colectiile si colectionarii.

Romania e tara in care, dupa 1944, colectionarii au fost haituiti, deposedati in mod brutal de obiectele pasiunii lor, tratati ca un rau al civilizatiei si, in final, dati prada opiniei publice in ziua in care primii inculti ai patriei, semidoctul Nicolae si Elena savanta, au decis sa lichideze ultima forma de proprietate cu prestigiu international: colectiile si muzeele particulare faimoase. Pana la recentul referendum ad-hoc de pareri privitoare la colectiile lui Adrian Nastasae, romanii de toate rangurile si de toate priceperile n-au mai avut prilejul sa profereze atatea pareri, care mai de care mai naive, mai pline de avant justitiar si mai jenante pentru conditia noastra de natiune care tintim spre un dialog de la egal la egal cu Europa.

Subiectul acestei uriase revarsari de umoare colectiva rea n-au fost, cum era normal, banii lui Nastase, ci intinderea si calitatea colectiilor sale. Sunt convins ca toti colectionarii din Romania au avut frisoane simtind, ca odinioara Zambaccian, ca ar fi suficient un semnal de undeva de sus ca natiunea sa-i calce in picioare, solidara intr-o cauza vicioasa si care trebuie blamata: colectionatul.

Pana si unii ziaristi, altfel echilibrati, au pierdut brusc controlul sentimentelor si, erijandu-se in primi priceputi ai micului ecran si ai criticii de arta, au vorbit exact ca in vremea Revolutiei din Octombrie din Rusia: poporul moare de foame si colectionarilor le arde de strans carti, tablouri, monede, ceainice, gravuri, evantaie! In Rusia, in 1917, masele largi au inteles mesajul lui Lenin si i-au juganit pe colectionari, le-au agresat operele de arta, au topit monedele antice ca sa-si faca inele si cercei. Opiniile despre colectii si colectionari rostite cu o frenezie demna de o cauza mai stapanita de multi colegi gazetari - altfel situati hotarat in afara subiectului - au exact valoarea unui diagnostic de cancer dat de un medic de sat pe fotografia de la 20 de ani a unui mos. Fac meseria de comentator de arta de o viata, scriu carti si articole, vad sute de colectii si muzee, dar n-as avea, nici strans cu usa, necuviinta sa am pareri in public despre niste tablouri filmate grabit pentru televiziune si nici despre gusturile colectionarului, indiferent ce nume poarta acesta. Nu justitia, nu procuratura si puterea sunt institutiile care se ocupa de gusturile individului. Cat despre modul in care Adrian Nastase si-a cumparat colectiile si cu ce bani e treaba Justitiei. Eu, cetateanul, pot sa am sentimente, dar procurori sunt altii.

Cand statul atata multimile contra colectionarilor, cei care vin la rand, la judecata maselor largi, suntem la fel ca in 1917, in 1947 si in anul in care Ceausescu a deschis odiosul Muzeu al colectiilor, noi, proprietarii de case, de mosii si de opinii.